37.4 C
București
sâmbătă, 13 iulie 2024
AcasăSpecialDragul meu filosof

Dragul meu filosof

Regimul comunist a confecţionat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor şi fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice.

Orice cititor al noii cărţi a lui Gabriel Lii­ceanu, Dragul meu turnător (o combinaţie originală şi extraordinar de vie de me­mo­rialistică şi roman epistolar, din care nu lipseşte nici suspansul, nici eseul moral), este copleşit, pe măsură ce avansează în lectură, de o mare stupoare. Este aceeaşi pe care şi au­torul a cunoscut-o, atunci când, în 2006, şi-a citit laCNSAS dosarul de urmărire informativă: sute de pagini conţinând nesfârşite tran­scrieri de convorbiri şi ra­poarte, mii de ore de înregistrări din apar­tamentul propriu, în care s-a pătruns prin efracţie pentru a introduce dispozitive de ascultare, supraveghere zi şi noapte în Bu­cureşti, la Păltiniş etc., potop de informaţii despre întâlnirile academice din Germania, zeci şi zeci de fotografii. La acestea se ada­ugă rapoarte kilometrice ale turnătorilor, dintre care cu mult cele mai importante sunt cele ale unui coleg de Institut de Fi­lo­sofie al lui Liiceanu, Octavian Cheţan, care, fiind de meserie, producea eseuri her­me­neutice ale textelor filosofice ale lui Lii­cea­nu, explicând „organelor“ caracterul lor „duş­mănos“. Aşadar, un efort logistic şi uman imens (cel puţin 10 oameni detaşaţi numai pentru Liiceanu, plus turnătorii) – pentru ce? Pentru a dovedi ceea ce se sta­bilise mai înainte a priori: că Liiceanu era un „personaj… care făcea şi spunea de fiecare dată lucruri condamnabile din punctul de vedere al moralei socialiste şi al politicii partidului“. Care îi erau ac­ţiu­nile? Traducea, de pildă, pe David Ar­mea­nul, pe Heidegger, învăţa greaca veche, scria despre„peratologie“, se vedea cu Petru Creţia, uneori cu Noica, iar seara, printre discuţii metafizice, bârfea şi juca table cu amicii. În niciun caz nu compunea scrieri samizdat, manifeste antiguver­na­mentale, pamflete anticeauşiste; nu în­demna la grevă şi, desigur, nu poseda secrete de stat, arme sau aparate interzise: nu făcea disidenţă, chiar dacă n-avea nimic „pe linie“ în opiniile şi scrierile sale. S-a alcătuit astfel un dosar enorm şi perfect inutil, doldora de inepţii – un fel de „roman prost“, fiindcă cu teză, comentează „ci­titorul“ Liiceanu. Dar uimirea cititorului lui Liiceanu poate creşte şi mai mult, dacă ştie că şi acesta, şi Noica, şi Creţia, şi Pleşu, şi alte „elemente duşmănoase“ de acest fel au reuşit (fie şi cu sincope) să publice cărţi, receptate de public adesea ca nişte best-seller-uri.

Citeşte continuarea articolului în Revista 22.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă