25 C
București
vineri, 19 iulie 2024
AcasăSpecialDouă palme

Două palme

Atât am primit acum vreo săptămână, când  am aflat că într-un orăşel din Franţa s-au pus nişte afişe în limba română. (Şi bulgară, dar asta e treaba lor.) Nu era tocmai un semn al popularităţii limbii noastre în comunitatea respectivă, ci, într-un fel, dimpotrivă: afişele interziceau expres cerşetoria şi căutatul prin gunoaie. A doua palmă e şi mai usturătoare, în opinia subsemnatului: un grup de firme germane şi hongkongheze au cumpărat vreo 300 de hectare de păduri de la poalele Munţilor Piatra Craiului, o splendoare de munţi şi o splendoare de păduri cândva, pentru a le proteja de furia distrugătoare a proprietarilor şi a hoţilor de lemne.

Dar asemenea palme suntem noi obişnuiţi să primim, fără să le simţim, încă de multă vreme. Prin anii ’90, îmi aduc aminte, nişte tineri englezi sau nemţi, văzând în ce hal se află o casă de copii cu sau fără dizabilităţi din orăşelul Siret, au stat acolo o vară întreagă muncind zilnic, fără plată, ca să le refacă acelora clădirea. Fireşte că locuitorii din Siret şi-or fi spus că ăia „nu-s normali la cap”, ori cum se formulează asta în dulcele grai moldovenesc. Pentru că, dacă aţi uitat, vă reamintesc, în limba română era cândva, şi o mai fi cu atât mai mult şi azi cu cât acum toată lumea aleargă după propriul business, următoarea zicală: „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”. Să mai traduc?  Nu-i vorbă că şi „rugăciunea” bucureştenilor din timpul războiului, adresată Celui de Sus când vedeau avioanele aliate deasupra lor, „Du-i, Doamne, la Ploieşti” era, cumva, din aceeaşi categorie de simţăminte.

În anii ’90, pe la începuturile democraţiei şi ale afacerilor necurate, o asociaţie engleză, de arhitecţi cred, a oferit municipalităţii bucureştene know-how-ul pentru refacerea zonei Lipscani. Numai know-how-ul? – ar fi spus cei de-acolo. Dar nu daţi şi banii ca să refacem totul? Fireşte că nu s-a putut.  Cineva care a lucrat o vreme ca jurisconsult la o Avicola mi-a povestit că, atunci când venea la arbitraj la Bucureşti, lăsa în gară, la casa de bagaje, un pachet cu ouă şi câte un pui, doi, ducându-i arbitrului respectiv (Arbitrajul de Stat era o instituţie care rezolva conflictele între instituţii de stat) numai recipisa. Pe urmă, cineva din familia aceluia ridica pachetul. O dată, enumerându-i produsele din pachet, arbitrul – jurist, nu-i aşa? – a făcut o mutră lungă: Numai atât, n-aţi pus şi o sticlă de ţuică? Pentru că persoana respectivă venea din Argeş… Cam asta a fost şi reacţia, sigur, altfel exprimată, a celor care primeau „numai” know-how-ul, nu şi fondurile pentru executarea lucrării din centrul vechi al Bucureştiului. Fireşte că oferta a ţinut câţiva ani, după care, văzând că nu se face nimic, britanicii au retras-o.

Nu-i vorbă că şi la inundaţiile din anii trecuţi am văzut cu toţii cum soldaţii lucrau să repună pe picioare casele atinse de undă, în timp ce mai încolo bărbaţii satului trăgeau o bere, aşa, de dimineaţă, eventual comentând prostia ălora de  le fac lor treaba.

Ce popor om fi noi? De unde ne vine acest comportament? Nu putem să dăm vina numai şi numai pe cei 45 de ani de socia­lism, în timpul căruia ne-om fi deresponsabilizat, dar nu chiar aşa. Lipsa asta de ruşine în faţa celor care-ţi fac treaba o fi venind din altă parte. Să fie de la strămoşii noştri dacii? Să fie de la strămoşii noştri romanii?  De la Mihai Viteazul sau de la Ştefan cel Mare şi Sfânt? Că ni se umple gura când le pronunţăm numele.

Am scris la început „două palme”? Scuzaţi. Sunt mult mai multe, dar văd că tot nu ne deşteptăm. Cu imnul nostru cu tot.   

Nicolae Prelipceanu este publicist

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă