Cele două extreme ale clasamentului pe ţări din subiectul principal tratat recent de revista Newsweek, „Raportul global pe 2011 privind progresul femeilor”, evocă imaginile a două lumi diferite.
În capul listei – „Cele mai bune locuri pentru a fi femeie” – găsim suspecţii de serviciu: Islanda şi ţările scandinave, Olanda, Elveţia şi Canada. Acolo întâlnim scoruri de peste 90 de puncte pentru cele cinci categorii ale studiului: justiţie, sănătate, educaţie, economie şi politică. Există femei cu studii superioare care câştigă mai bine decât bărbaţii cu diplomă (în SUA), cei care comit violenţe în familie sunt daţi afară din casă şi monitorizaţi electronic (în Turcia), iar în alte părţi – Danemarca şi Australia – se aleg femei prim-ministru.
Acum să ne uităm la coada clasamentului – „Cele mai rele locuri pentru a fi femeie”. În Ciad, cel mai rău loc dintre cele rele, femeile „aproape că nu au drepturi legale”, iar fetiţele de 10 ani sunt date legal în căsătorie, aşa cum se întâmplă şi în Nigeria, care ocupă locul şapte în clasamentul negativ. Majoritatea femeilor din Mali – locul cinci – au fost traumatizate prin mutilare genitală. În Republica Democrată Congo, 1.100 de femei sunt violate zilnic. În Yemen eşti liber să-ţi baţi soţia când ai chef.
Deşi e frapant să vezi aceste două lumi reliefate în detalii atât de clare, existenţa lor nu surprinde pe nimeni: experţii în dezvoltare şi organizaţiile pentru drepturile omului semnalează de ani buni aceste inegalităţi. Dar oprimarea sistematică a femeilor tinde să fie privită în termeni de empatie: nu ar trebui să ne comportăm aşa cu femeile pentru că nu e frumos, nu e modern. În schimb, unii cercetători din sfera dezvoltării au început să argumenteze convingător că oprimarea femeilor e o piedică în efortul statelor de a ieşi din sărăcie.
Datele cuprinse în lista Newsweek ne arată că trebuie să punem problema în termeni mai drastici, mai exacţi: Când ţările sărace decid să persecute femeile de pe propriul teritoriu, ele optează într-o anume măsură şi pentru continuarea stării de sărăcie. Da, oprimarea femeilor e o problemă morală; dar ea trebuie privită şi ca opţiune în favoarea unui confort „cultural” pe termen scurt în dauna progresului economic şi social pe termen lung.
Nu prea e corect politic să spui că ţările sărace poartă şi ele prin deciziile lor o vină parţială pentru suferinţa prin care trec. Dar a refuza să le atribui o parte din responsabilitatea pentru propria suferinţă e condescendent. Evident, moştenirea colonialismului – foametea endemică, analfabetismul, lipsa proprietăţii şi a accesului în justiţie, vulnerabilitatea în faţa violenţei exercitate de stat – reprezintă un factor major în sărăcia actuală. Dar cum putem da vina pe această moştenire în timp ce închidem ochii la un soi de colonialism practicat împotriva femeilor în locuinţele private şi instituţiile publice ale aceloraşi state?
Când ţările cele mai sărace – cele mai multe aflate în Africa şi având populaţii majoritar musulmane – aleg să sprijine sau să elaboreze noi politici prin care femeile sunt oprimate, trebuie să avem disponibilitatea să afirmăm că într-o anume măsură ele îşi aleg soarta economică de acum înainte. Liniştea din ţările în curs de dezvoltare sugerează că acceptă asemenea tratamente aplicate femeilor de culoare de către bărbaţi de culoare, în loc să aplice un singur standard de justiţie pentru toată lumea.
„Surprizele” de pe lista Newsweek confirmă că educarea femeilor creşte prosperitatea economică. Multe ţări cu o istorie de regim colonial şi alte forme de tiranie, la fel şi ţări fără resurse naturale din plin, mizează pe educarea femeilor şi acordarea de drepturi legale. Unele continuă să se zbată din punct de vedere economic, dar nici una nu e îngrozitor de săracă – iar unele au parte chiar de un boom economic. Gândiţi-vă la China, India, Malaezia, Indonezia, Brazilia, Coreea de Sud şi Turcia.
Statutul inferior al femeilor de pe această „Planetă rea” nu poate fi atribuit unui imobilism cultural: în multe dintre ţările care reprezintă „surprizele” clasamentului – România, Portugalia, Filipine şi India – femeile aveau parte de mai multă inegalitate acum doar 50-100 ani. În Pakistan, violul conjugal nu e ilegal nici astăzi şi au loc 800 de crime în numele onoarei. Oare ce boom ar interveni astăzi în Pakistanul care stagnează economic, dacă această cultură patriarhală şi-ar relaxa controlul?
Dacă nu eşti lipsită de mijloace financiare, ai putea începe o afacere. Dacă nu creşti cu frica paralizantă de a fi violată şi bătută acasă, ai putea să organizezi oamenii din comunitate să sape o nouă fântână. Dacă nu-ţi supui fiica la mutilări genitale traumatizante când are abia 3 ani şi o măriţi la 10 ani, ea ar putea merge la şcoală. Iar atunci când se mărită şi are propriii copii, aceştia ar putea profita de efectul a doi părinţi educaţi şi cu locuri de muncă – asta înseamnă de două ori mai multe conversaţii „alfabetizate” acasă, de două ori mai multe contacte sociale, de wdouă ori mai multă încurajare de a avea succes. Mamele educate şi cu ambiţie contează foarte mult.
După cum spunea ministrul american de Externe, Hillary Clinton, în numărul din Newsweek, „lumea trebuie să se gândească mai strategic şi creativ la exploatarea potenţialului femeii. Studiile arată că dacă ajuţi femeile să aibă acces la comerţ şi să dezvolte afaceri contribui la crearea de locuri de muncă şi la creşterea veniturlior”.
Dar pe „Planeta rea”, faptul că forţezi nişte femei terifiate şi needucate să stea acasă e mai acceptabil social decât să recunoşti că asta înseamnă să plafonezi veniturile tuturor. E momentul să nu mai ignorăm responsabilitatea ţărilor sărace de a face un lucru esenţial pentru a-şi ameliora suferinţa: emanciparea femeilor.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social. Cea mai recentă carte a ei este Give Me Liberty: „A Handbook for American Revolutionaries”. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org
