Am fost intrebata recent de niste amici straini de ce puterea si presa din Romania sunt asa cum sunt. M-am gandit la doua elemente care ar putea sa le explice. Cu siguranta sunt multe altele – mult mai bune.
Premisele de la care am plecat sunt ca spatiul structureaza gandirea si ca "devii ceea ce exersezi", cum spun americanii. Asadar, de la ceva maret la un lucru in aparenta trivial am ales doua chei in care sa poata fi citita partitura romaneasca: Biserica si lectia de limba romana.
In primul rand, Biserica interpretata ca o metafora a puterii. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit – nu vorbesc despre religie sau credinta, cu atat mai putin despre ortodoxie. Ci despre biserica gandita ca spatiu arhitectural; despre lacasul fizic. Data fiind importanta simbolica a religiei – fie ca esti credincios, fie ca nu –, spatiul din interiorul bisericii ne pare adesea un loc unde se desfasoara o ilustrare a raporturilor de forta din intreaga societate.
Ce concluzie tragem oare despre lume cand pasim intr-un lacas de cult la noi? Eu cred ca intelegem in special trei lucruri: realizam ca puterea nu este vizibila decat cand o doreste ea, nu cand o solicitam noi. Reprezentata de preot, puterea are mai intai puterea de a se ascunde privirii noastre – in spatele catapetesmei. Credinciosul de rand nu are acces la altar si nici macar nu il poate vedea in intregime – contrar bisericilor catolice, protestante sau chiar moscheilor musulmane. Nu vreau sa trag concluzii despre cum se traduce aceasta parte din misterul bisericesc in viata politica, dar fiecare este liber sa speculeze. Eu, una, am crescut in Biserica Ortodoxa, nepoata de pictorita bisericeasca, si am un atasament profund pentru Biserica noastra. Uitandu-ma la acest lacas ca la un loc care ne structureaza gandirea, constat, in al doilea rand, ca pentru noi Dumnezeu si legile Lui nu sunt o abstractiune.
Dimpotriva, lumea bisericeasca este populata cu fiinte antropomorfe – dotate insa cu puteri supranaturale! Pictura murala si multitudinea de icoane nu lasa mult la indemana imaginatiei. Oare de aici ni se trage privirea pe care o avem pentru oamenii politici – un fel de demizei atot-puternici de la care asteptam miracole, mai curand decat niste oameni ca noi, care rezolva problemele cetatii? In fine, in al treilea rand, constat ca preocuparea pentru credinciosi, la slujba, nu se traduce deopotriva prin preocuparea pentru confortul lor fizic, lumesc. (Stranele noastre sunt pentru notabili, nu exista banci sau scaune pentru toata lumea, indiferent de rang sau varsta, ca la catolici sau la protestanti.) As spune dimpotriva: lipsa de confort este probabil menita sa il faca pe credincios sa isi aduca aminte de trup ca de o povara care trebuie cateodata pedepsita prin suferinta fizica. Oare de aici vine lipsa noastra de exigenta fata de putere cand e vorba de confort si maniera in care traim? De conditia locuintelor noastre, a strazilor, a oraselor etc.? Inca o data, nu vreau sa dau raspunsuri, doar ma intreb…
A doua cheie, pentru a intelege presa, imi este sugerata de lectia clasica de limba si literatura romana (macar cele de pe vremea in care generatia mea era pe bancile scolii). M-a frapat intotdeauna cat de diferit exerseaza elevii din Romania fata de tinerii din Europa Occidentala (indeosebi francofona) si de cei din Statele Unite. La noi, tema clasica la limba romana este analiza de text. Niciodata nu am inteles foarte bine utilitatea de a specula despre intentiile unui autor fara a avea posibilitatea de a-ti verifica intuitia (iar daca autorul este mort, nici macar aceasta minima confruntare cu realitatea nu iti este ingaduita). In Franta, pe de alta parte, lectia clasica pentru elevii de liceu este "dizertatia". Profesorul iti da o fraza provocatoare – de cele mai multe ori, un citat – si te invita pe tine sa aduci argumentele pro si contra, iar in final trebuie sa ai propria ta concluzie.
In Statele Unite, pe de alta parte, tema clasica este "compare&contrast": ti se da un autor (sau o tema literara) si trebuie sa gasesti similitudinile si diferentele intre textul ales si celelalte texte, iar in final, din nou, esti invitat sa-ti exprimi propria opinie. Remarc ca in toate cele trei sisteme accentul este pus pe opinia sau preferinta noastra – numai sistemul romanesc ne plimba doar in zona ipotezelor neverificate (si ne indeamna sa ne complacem doar speculatiilor), pe cand celelalte sisteme educationale incurajeaza confruntarea atat cu realitatea altor opinii, cat si cu cea a faptelor reprezentate de alti autori. Cu alte cuvinte, pe cand sistemele educationale straine exerseaza sinteza (mai ales, cel francez) si confruntarea cu realitatea (cel american), la noi lectia traditionala de limba si literatura romana ne exerseaza, mai ales, fantezia si creativitatea, dar si abilitatea de a specula si de a ne complace intr-o lume ipotetica.
Oare de aici ni se trage ca presa noastra nu conteneste cu analiza de text aplicata la declaratiile unuia sau altuia dintre oamenii politici, in loc sa se uite la fapte si la realitatea de pe teren, comparand si contrastand ce se intampla la noi cu ce se petrece in alte locuri?
Putere si presa, Biserica si limba – oare exista ingrediente mai puternice in aluatul painii noastre cea de toate zilele…?
