„România liberă“ continuă serialul „Personalitați române pe coperta revistei Time“, dedicat celor șase nume importante din istoria României care au ocupat prima pagină a reputatei publicații americane. Mai jos, găsiți articolul dedicat regelui Carol al II-lea.
Luni, 13 noiembrie 1939
La începutul lui 1914, doi pețitori regali – Nicolae II, ultimul țar al tuturor Rusiilor, și Maria, pe atunci principesa moștenitoare a Coroanei României, cu origini britanice – s-au pus de acord și au decis că ar fi bine pentru ambele țări dacă fiul cel mare al Mariei, Carol, și fiica cea mare a lui Nicolae, Olga, se vor căsători. Pentru a da un start relației, Maria și soțul ei, prințul de coroană Ferdinand, l-au dus pe Carol într-o excursie la Țarskoe Selo, palatul de iarnă al țarului de la marginea Sank Petersburgului, iar ulterior Majestatea Sa imperială și familia au vizitat casa regală a României la Constanța, la Marea Neagră.
Principalul impediment din acest plan, totuși, a fost acela că prințul Carol, care până la urmă era cel care trebuia să facă cererea în căsătorie, a refuzat. Avea 20 de ani pe atunci, iar părinții săi indulgenți îi permiseseră deja de cinci ani să guste din plăcerile Bucureștiului, așa că începuse să arate independență în decizii cu privire la femeile pe care le dorea. În loc să fie interesat de mai degrabă ștearsa și osoasa mare ducesă Olga, el s-a înamorat de mai simpatica și mai enegica mare ducesă Tatiana, a doua fiică a țarului. Dar cum acest fapt nu era în program, pețitorii au renunțat la toată afacerea, iar Majestatea sa imperială și-a exprimat în detaliu dezgustul său nu doar pentru Carol, ci și pentru întreaga familie regală românească prin gravarea uneia dintre foarte rarele sale epigrame: „România! Nu este un stat, nici o națiune, este o profesie.”
Dar dificilul prinț din Balcani avea să râdă la urmă pe seama Împăratului Sfintei Rusii. Până în 1918, Nicolae Romanov își pierduse sluba și viața; până în 1930, Carol Hohenzollern nu doar că era cât se poate de viu, dar după patru ani și jumătate de autoexil, s-a întors în București, capabil să-și descrie cu exactitate profesia în fața funcționarilor cu recensământul: „în mare parte rege”, dar în al doilea rând „fermier”. Țarul și-a pierdut tronul în primul rând pentru că nu și-a cunoscut meseria. România și lumea s-a convins gradual că Fermierul-Rege Carol știe integral toate intrările și ieșirile poziției de Rege din Balcani.
Vecini lacomi. E nevoie de muncă și abilități remarcabile pentru a fi un conducător balcanic în aceste zile. În special în România, funcția nu va deveni mai ușoară în următoarele luni. Bătrânul „Playboy al Balcanilor”, acum la 46 de ani, conduce o țară de 20.000.000 de oameni, ale cărei 113.884 mile pătrate, bogate în petrol și cereale, nu sunt doar cele mai prospere din această parte a lumii, dar și cele mai râvnite de către vecini lacomi.
Dintre cele patru națiuni cu care se învecinează România (Rusia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria) doar Iugoslavia poate fi considerată în mod categoric prietenoasă. URSS nu a renunțat nicioată la pretențiile sale față de Basarabia în est, iar săptămâna trecută românii s-au temut că de îndată ce Iosif Stalin va termina discuțiile cu liderii finlandezi, va trimite după ministrul de Externe al Regelului Carol al II-lea, Grigore Gafencu. Nici un moment nu a uitat Ungaria că tratatele de la Trianon și Versailles i-au luat Transilvania și au dat-o României. Dar cei mai iredentiști dintre toți sunt bulgarii, care au insistat ani la rând ca provincia subestică Dobrogea, pe care România a pus mâna în al doilea război balcanic din 1913, să le fie înapoiată.
Nu doar vecinii României sunt surse de neliniște. Naziștii încă mai stau cu ochii pe România și, deși mutarea rapidă a Rusiei din sudul Poloniei a ținut Germania departe de granița României, cu mai puțin de două luni în urmă agenții naziști din România l-au asasinat pe premierul Armand Călinescu și au încercat o lovitură de stat în București. Între timp, Rusia continuă să ațâțe agitația comunistă printre țăranii români. Între timp, Marea Britanie și Franța – care au garantat granițele României și care dețin o parte consistentă din sondele ei de petrol – concurează împotriva tratatului de comerț german pentru o porție cât mai mare din producția românească.
Parisul Estului. Nu e de mirare că pe holurile și în barul faimosului Athenee Palace din București roiesc noaptea și ziua la fel mai multe grupuri de spioni, agenți, cumpărători, diplomați, ziariști decât a fost vreodată într-un Grand Hotel. Pe întortocheata Cale Victorie – cu mai puțin de 20 de ani în urmă doar o arteră care se distingea prin praful din timpul verii și noroiul de iarnă – francezi intriganți se ciocnesc de viclenii germani, britanici complotatori se întâlnesc cu contracomplotiști ruși.
Nici un oraș nu este mai agitat și nici o capitală europeană nu este în prezent mai frivolă și mai relaxată. Fără pene de curent, fără interdicții de a ieși din casă, fără cartele de rație de care să se preocupe, cei 900.000 de cetățeni sofisticați, ușuratici și senzuali ai Bucureștiului câștigă în sfârșit titlul pe care și l-au asumat cu mult timp în urmă dar nu l-au meritat niciodată – „Parisul Estului”. Barul Nippon, localul preferat de bărbați singuri, hedoniști, și Colorado, cabaretul mai respectabil și elegant, sunt deschise în noapte până la 5.30 a.m. Dinspre partea mai puțin obraznică a Bucureștiului, politicieni serioși se relaxează la faimoasa Café Capșa. Marea și dichisita terasă de la Cercul Militar, dând spre Calea Victoriei, este plină noaptea cu splendizi ofițeri în uniformă și femei îmbrăcate cu gust. Caviar, fripturi în sânge, produse de patiserie din care frișca dă pe afară – toate interzise în multe zone speriate de război – pot fi comandate pe acordurile unei orchestre țigănești. În magazine poate fi cumpărat aproape orice, de la pastă de dinți făcută în SUA la cele mai fine vinuri de la viile Regelui.
Cu națiunile îngrijorate care se luptă pentru producția sa, bursa din București a explodat cum rar s-a întâmplat în trecut. Moneda României este controlată, dar o bursă neagră funcționează din plin și vizitatorul Bucureștiului cu valută în buzunar nu are nici o problemă în a lua legătura cu oameni dispuși să le ofere de două sau chiar de trei ori rata de schimbă „oficială”. (De exemplu: oficial, un dolar este cotat la 140 de lei; la bursa neagră un dolar poate aduce până la 400 de lei). Piața de bijuterii e animată de aristocrații polonezi care pot aduce cu ei doar obiecte mici, pe care le pot transporta cu mâna sau în buzunare.
Între timp, Bucureștiul trece printr-o asemenea transformare că refugiații polonezi din ora ș, abia veniți din Varșovia, s-au întrebat dacă nu cumva bombardierele naziste au trecut pe acolo. Calea Victoriei este pe jumătate asfaltată, iar micile curbe ale străzii sunt îndreptate. Un bulevard larg este tăiat prin cartierul vechiului bazar evreiesc. Râul Dâmbovița, un canal murdar lung și deschis care împarte orașul, este acoperit de o arteră largă.
O operațiune majoră este întreprinsă de asemenea și la Palatul Regal, care urmează să aibă două noi aripi simetrice și, când va fi gata, va arăta ca un mic Buckingham. Pentru a încheia lucrările în timp record, turele de noapte lucrează sub lumina felinarelor. Peste tot în oraș, pe măsură ce noi clădiri se ridică, altele vechi cad, dar în jurul Palatului blocuri întregi au fost demolate pentru a realiza o nouă Piață Regală între Calea Victoriei și Bulevardul Brătianu, la un sfert de milă depărtare. Centrul acestei noi piețe va fi statuia ecvestră a primului Rege de Hohenzollern al României, Carol I. Între timp, Carol al II-lea locuiește la Palatul Cotroceni, casa preferată a mamei sale decedate, aflată la marginea orașului.
Din 1938, Carol nu a fost doar rege, ci și dictator al României. Faptul că a trebuit să realizeze toată această reconstrucție în timpuri atât de periculoase este probabil dovada credinței sale în abilitatea de a menține România ca o preocupare constantă pentru ceva vreme de acum încolo.
Craiul Regal. Viața lui Carol este povestea operei Progresul lui Rake pe invers, o poveste despre un tânăr încăpățânat, desfrânat care a devenit mai bun pe măsură ce a îmbătrânit, terminând prin a fi un conducător serios, uneori chiar luminat. De fapt, Carol nu a fost niciodată o oaie neagră. El a fost un produs pe atât de bun pe cât putea ieși la curtea în care a fost crescut – o curte care duhnea de corupție și viciu, care era dominată de o camarilă intrigantă și nemiloasă, în care mama este asmuțită împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, sora împotriva sorei.
Tatăl lui Carol, prințul (și mai târziu regele) Ferdinand, a anticipat excapadele de mai târziu ale fiului atunci când s-a îndrăgostit de o poetesă destul de tânără: Elena Văcărescu. Potrivit unei versiuni, el a fugit la Veneția și a renunțat la dreptul său la tron. Convins în cele din urmă de unchiul său, bătrânul Rege Carol I, să se întoarcă la București, a fost căsătorit cu Prințesa Maria, fiica ducelui de Edinburgh și Saxo-Coburg-Gotha, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Mama complotistă. O fată timidă de 17 ani în momentul căsătoriei, Prințesei Maria nu i-a luat mult până să stăpânească artele intrigii balcanice. S-a aliat rapid cu puternica familie burgheză Brătianu care a fondat Regalitatea modernă a României revoltându-se împotriva dominației turcești în 1877. Favoritul prințesei Maria a devenit rapid prințul Barbu Știrbey, șambelan al Domeniilor Regale și, mai important, cumnatul lui Ion Brătianu. Prințul Ferdinand a urcat pe tron în 1914, un om slab încă de la început, și astfel adevărata putere din România a fost depusă în mâinile Brătienilor, a prințului Știrbei și a Reginei Maria.
Nici un proiect nu a fost prea ambițios sau prea întortocheat pentru regină. Ea a călcat peste inclinațiile naturale ale soțului ei Hohenzollern și a adus România în tabăra Aliaților din Războiul Mondial. Mai târziu a mărșăluit la Conferința de Pace de la Versailles în 1919 și a ieșit cu un tratat care a dublat dimensiunea României pe seama Rusiei și a Ungariei.
Copiii ei s-au încadrat în mare măsură în schema ei de a câștiga și mai multă putere. Pe o fiică (Maria) a măritat-o cu Iugoslavia, pe o alta (Elizabeth) cu Grecia. A sperat că o a treia (Ileana) se va mărita cu Bulgaria, dar Regele Boris nu s-a mai pus în genunchi pentru o propunere când s-a zvonit că Ileana era de fapt fiica prințului Știrbey și nu a regelui Ferdinand. Prin fiicele sale, regina Maria a sperat să exercite o puternică influență peste tot în Balcani. Iar prin fiului său mai mare plănuia să conducă România.
Clopote de nuntă. Singura defecțiune din acest raționament a fost că fiul său Carol a refuzat să intre în joc. Un an și ceva de antrenament la Postdam, un meditator în persoana profesorului Nicolae Iorga, un persevent bătrân național democrat care era în principiu împotriva a tot ceea ce susțineau Brătienii – toate acestea au construit o neașteptată coloană vertebrală în tânărul prinț. Mama Maria era prea ocupată născocind comploturi pentru a remarca că fiul Carol dezvolta o voință proprie. Primul semnal privind încăpățânarea lui Carol a putut-o vedea la Curtea Țarului. A primit însă o doză mare atunci când, în Războiul Mondial, tânărul prinț, colonel, a părăsit regimentul său pentru o excursie la Odesa, în Rusia, și acolo, după ce s-a însurat cu Zizi Lambrino, fiica superbă de 22 de ani a unui ofițer român, a renunțat la toate drepturile sale la tron.
Nimeni nu este mai sever cu un crai decât un crai reformat și Regele Ferdinand și-a pedepsit fiul cu o detenție de 75 de zile. Căsătoria a fost imediat anulată, iar domnișoarei Lambrino i-a fost oferită o alocație (12.000 de dolari pe an) și a fost alungată din țară. Câteva luni mai târziu, ea a născut un copil, pe care l-a numit Mircea. Mama și fiul au mers la Paris și mai târziu au obținut un alt important aranjament. Carol a fost trimis într-o călătorie în Egipt, India și Japonia, doar pentru a descoperi la întoarcere că familia a ales pentru el o logodnică frumoasă și regală – Helen, sora lui George II, actualul rege al Greciei. Au fost căsătoriți în 1921 și șapte luni mai târziu prințesa Elena l-a născut pe Mihai, care în urmă cu două săptămâni a împlinit 18 ani, iar săptămâna trecută a primit un nou palat lângă tatăl său.
Intră „Bibi”. Aflat într-o căsătorie de conveniență care i-a fost impusă de către familia sa, Carol nu a avut nici cea mai mică intenție de a rămâne un soț fidel sau măcar discret. El nici nu s-a chinuit să-și ascundă numeroasele aventuri extraconjugale și puțini români, pentru care a avea o amantă nu este un lucru neobișnuit, nu l-ar fi iertat pentru o asemenea vină neînsemnată dacă Înălțimea sa Regală nu s-ar fi întâlnit, într-o noapte, la Cercul Militar, cu o voluptoasă tânără pe nume Magda Lupescu (Elena Lupescu – n.t.). Fiica unui mic comerciant, soția divorțată a unui locotenent de armată, era s-a nimerit a fi pe jumătate evreică într-o țară puternic antisemită. Totuși, Carol s-a îndrăgostit de „Bibi” – așa cum îi spunea Magdei cu părul roșcat – și pentru 16 ani, la bine și la greu, pe și în afara tronului, în exil și acasă, el a rămas lângă ea și ea lângă el.
Au fugit împreună în 1925 și din același hotel unde tatăl său renunțase pe vremuri la tron, se spune că a scris o scrisoare similară. Mihai, fiul lui Carol, a fost declarat următorul la succesiune. Apoi, regele Ferdinand a murit și micul Mihai a fost pus pe tron înconjurat de o Regență din care făcea parte unchiul său, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și președintele Curții Supreme George Buzdugan.
Întoarcere. Dar Brătienii erau în cădere. Reformele agrare post război le-a oferit țăranilor mii de acri. După Versailles, democrația era șubredă în Europa și, în ciuda cunoscutelor metode de numărare a voturilor din România, un lider țăran pe nume Iuliu Maniu a câștigat până la urmă funcția de premier în 1929. Când reformele sale au fost blocate de clica de la curte a Brătienilor, el a conceput un plan de a-l detrona pe Mihai, a-l încorona pe Carol și a scăpa pentru totdeauna de văduva Regina Maria și Prințul Știrbei.
Carol a aterizat pe aeroportul din București de la Paris pe 6 iunie 1930 și România a explodat de bucurie. A urrmat o reconciliere între noul Rege și prințesa Helena. Magda a fost abandonată.
Dar lucrurile nu au funcționat cum a prevăzut premierul Maniu. Maria a trecut în planul secund și prințul Știrbey a plecat în exil, dar Magda a apărut într-o zi în București, și-a luat locuință într-o vilă elegantă care i-a fost prezentată chiar de Rege. Helen a plecat, după ce a obținut o înțelegere de circa 80.000 de dolari pe an și promisiunea că va fi lăsată să-l vadă pe Mihai o lună pe an.
Încă o dată România a murmurat că este condusă de o femeie din spatele tronului și toate nedreptățile României au fost puse la picioarele ei. Potrivit criticilor ei, Magda era cea care făcea și desfăcea guvernele; a fost schema ei, în primul rând, de a finanța Garda de Fier pro-nazistă și anti-evreiască (care, întâmplător, a pus-o prima pe lista lor de asasinate), pentru ca mai târziu să obțină condamnarea lor. Se spunea că o invitație la casa ei echiva cu o citație regală.
Atât de general era resentimentul împotriva ei că manifeste anti-semite au numit-o „această vrăjitoare cu părul roșu”, proclamând: „În foc cu acest lup evreu, Lupescu”. Reținutul fost premier Maniu a explodat: „Atât tip cât doamna Lupescu rămâne în România, nimeni nu va fi capabil să realizeze nimic bun. Prin implicările sale în politică, 13 cabinete s-au călcat pe călcâie. Ea este responsabilă pentru totul răul din această țară.”
Dar Regele Carol şi Magda s-au ridicat deasupra furtunii. Cu o tenacitate teutonică, el a rămas fidel unei amante care s-a îngrăşat şi a îmbătrânit.
În acelaşi timp, Carol a început să-şi încerce mâna pentru a fi un bun părinte. Tatăl şi fiul luau micul dejun împreună în fiecare dimineaţă. Regele a supervizat educaţia prinţului de coroană şi şi-a făcut un scop din a se juca cu băiatul de oricâte ori era posibil. Timpul a trecut, iar tatăl l-a câştigat pe fiul în totalitate – atât de complet încât până vara trecută Mihai a acceptat chiar prietenia doamnei Lupescu.
Între timp, România a crescut şi ea cu regele său. Ţăranii şi-au primit pământul, o clasă a oamenilor de afaceri, prosperă şi nu prea cinstită, s-a ridicat, noi şcoli au început să scoată muncitori cu gulere albe şi aceştia au bătătorit cărarea pentru a intra pe statul de plată birocratic a unei vaste colecţii de şefi politici mici sau mari. Recesiunea mondială a început să limiteze banii câştigaţi uşor şi virtuţile simple – apoi a venit Hitler.
Ca majoritatea dintre cei 110.000.000 de oameni care locuiesc în sud-estul Europei, românii asociază vechea dominaţie a Vienei, sultanii şi ţarii cu sărăcia lor primitivă. Hitler şi Stalin sunt doar doi potenţiali stăpâni pentru ei şi, ca niciodată înainte, românii preţuiesc naţionalismul şi independenţa lor. Când, în august anul trecut, regele Carol a declarat “Frontierele noastre, marcate cu sânge, nu pot fi schimbate fără un cataclism mondial” a obţinut un răsunător amin din partea poporului.
Cea mai bună indicaţie că românii, ca şi regele lor, sunt convinşi că vremurile sunt acum prea serioase pentru o operă comică reprezintă genul de tineri capabili care au intrat în guvern. Cel mai notabili dintre aceştia este ministrul de Externe Gafencu, un pilot din primul război mondial cu o nevastă inteligentă şi frumoasă şi al treilea cel mai vândut ziar din Bucureşti (Timpul, 150.000 de exemplare).
Dictator. După ce regele Carol a preluat puterea dictatorială, a format un stat cu un partid unic şi a făcut ministere direct responsabile Coroanei. Ca dictator-rege, el şi-a mânuit puterea cu fermitate, chiar discret. Magda s-a retras tot mai mult la vila ei, unde şi-a ales ca hobby creşterea curcanilor albi.
Nelipsindu-i ceva viziune socială, regele Carol i-a ajutat pe ţărani să cumpere unelte agricole, a inaugurat noi metode educaţionale, a construit drumuri mai bune, a fondat linii aeriene. Armata, afundată în scandaluri, a fost curăţată. Mai sunt multe de făcut, dar vechea corupţie din România, în mare parte o moştenire din vremurile otomane, este eliminată. Să fi român nu mai este doar o profesie.
În afacerile internaţionale, Carol a rămas fidel alături de mica Antantă (Cehoslovacia, România, Iugoslavia) până când aceasta s-a prăbuşit. În timpul crizei Munchen, din 1938, el nu a ezitat să declare că România va respecta tratatele ei. Reprezentantul său la Geneva a început chiar discuţii cu delegatul sovietic pentru a desena căi şi mijloace prin care armata rusă, pornită să ajute Cehoslovacia, să poate trece prin teritoriul românesc. Prieten de nădejde al fostului preşedinte cehoslovac Eduard Benes, regele Carol a refuzat cu răceală schema ministrului de Externe polonez Josef Beck pentru împărţirea statului cehoslovac.
La începutul acestui an, regele a făcut o vizită la Court of St James (casa regală britanică – n.t.), apoi s-a oprit la Adolf Hitler, în Berchtesgaden. A semnat un tratat de comerţ cu Germania care a părut ca o completă trădare naţională, dar primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns acasă a fost să-i împuşte pe toţi complotiştii nazişti pe care i-a găsit. În timpul verii, l-a vizitat pe preşedintele Ismet Inonu al Turcie. Când al doilea război mondial a început, România şi-a declarat formal neutralitatea şi nimeni nu a sperat cu mai multă fervoare decât Carol II că România va fi capabilă să menţină această neutralitate.
Săptămâna trecută, subiectul fierbinte pentru toată lumea din Balcani a fost cel al unei federaţii balcanice, sau dunăreană, ca unul dintre mijloacele prin care siguranţa împotriva agresiunii Marii Puteri să fie găsită în coalizare.
Italia a condus un grup din această confederaţie, Turcia pe celălalt. Au existat speculaţii că Italia şi Turcia s-ar putea să se unească pentru a conduce naţiunile în aceaşi direcţie a securităţii şi neutralităţii. Iar din perspectiva pariziană, editorul de externe Jules Sauerwein de la Paris Soir a avertizat: “Către aceste regiuni ale Europei privitorii trebuie să-şi îndrepte atenţia. Ei vor putea vedea dacă aceste naţiuni pot lăsa deoparte rivalităţile şi duşmăniile în faţa unui pericol comun”. Nimeni nu ar fi fost mai fericit să uite duşmăniile decât Carol II, dar nimeni nu ştie mai bine decât el cât de profunde sunt duşmăniile balcanice. Mai mult, ştie că dacă va exista o decantare generală a ranchiunii înainte ca federaţia să fie realizată, el va fi chemat să renunţe la o parte din regatul său. El stă atent şi aşteaptă evoluţia lucrurilor.
