Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

"Europa de Est: Al treilea comunism". Articolul integral despre Nicolae Ceauşescu, publicat de revista americană TIME în 1966

„România liberă“ încheie serialul „Personalitați române pe coperta revistei Time“, dedicat numelor importante din istoria României care au ocupat prima pagină a reputatei publicații americane. Mai jos, găsiți articolul integral dedicat lui Nicolae Ceauşescu, cel mai tânăr lider comunist din Europa de est care a preluat conducerea unui stat.

Share

Razvan Chiruta 0 comentarii

Actualizat: 24.08.2015 - 16:40

„România liberă“ încheie serialul „Personalitați române pe coperta revistei Time“, dedicat  numelor importante din istoria României care au ocupat prima pagină a reputatei publicații americane. Mai jos, găsiți articolul integral dedicat lui Nicolae Ceauşescu, cel mai tânăr lider comunist din Europa de est care a preluat conducerea unui stat.

Vineri, 18 martie 1966

“România. Nu e nici un stat, nici o națiune, este o profesie” – Nicolae al II-lea al Rusiei.

Inundațiile au venit devreme în vestul României, revărsându-se în asurzitoare șuvoaie dinspre Carpații înzăpeziți, distrugând drumuri și transformând orașele în arhipelaguri. Mâncarea s-a împuținat, apa nu a mai fost bună pentru băut, iar oamenii au așteptat ca guvernul să acționeze. Și regimul comunist din România a reacționat rapid. Jumătate dintre cetățenii Oradei, un oraș de 110.000 de locuitori aproape de granița cu Ungaria, au flancat străzile când trenul de la București s-a oprit șuierând.

Citește și: O gafă uriaşă. Cum l-a lăudat revista americană Time pe Ceauşescu

Printre aburi și strigăte puternice de “Să trăiască”, din vagon a coborât un bărbat scund, lat în umeri, cu un parpalac albastru de nylon și o expresie zeflemitoare. În câteva minute, Nicolae Ceaușescu, 48 de ani, liderul Partidului Comunist Român și cel mai tânăr conducător roșu al Europei de Est, s-a schimbat în “echipamentul de vizită” și a fost gata de treabă.

Blindat cu cizme negre, înalte până la genunchi, o jachetă gri de lână, pantaloni maro de stofă, uzați, și o șapcă, Ceaușescu s-a plimbat prin zona rurală îmbibată de apă, pe lângă țărani îmbrăcați cu cojoace de oaie picurânde și grupuri gălăgioase de școlărițe stridente, pe lângă călăreți fluturându-și pălăriile, care i-au oferit pâine și sare, pe lângă sate acoperite cu paie și vopsite în albastru și siena, pe lângă ferme colective pantagruelice și fabrici noi strălucitoare. Gâștile au sâsâit, căinii au lătrat și Ceaușescu a ascultat nemulțumirile.  Uneori vorbind de pe o grămadă de cărămizi de beton, alteori de pe platforma unei camionete, a insistat repetat asupra unui mesaj mai familiar audienței vestice decât comuniștilor: “Noi acționăm acum, dar vrem ajutorul vostru pentru a construi o Românie mai bună”.

Combaterea minciunii. Întors la București, săptămâna asta, Nicolae Ceaușescu a sărbătorit în liniște încheierea cu succes a primul său an la putere. Sub Ceaușescu și predecesorul său Gheorghe Gheorghiu Dej, care a murit de pneumonie cu doar un an în urmă, România a infirmat complet două treimi din calomnia caustică a Țarului Nicolae. România de azi este fără îndoială un stat, în mod provocator o națiune și chiar mândră să recunoască caracterizarea finală a țarului privind profesionalismul. Mai mult, tocmai România a fost cea care, în multe feluri, a impus ritmul în repudierea discretă a succesorilor țarului – un șir de evenimente care au alterat subtil natura comunismului european.

Drept rezultat, în prezent există trei comunisme în lume. Varietatea virulentă chinezească ar infecta lumea cu “războaie de eliberare națională”. Cea rusească a promovat din liga mică a războiului de gherilă și mânuiește acum o vastă putere militară și economică în speranța că va duce lumea spre marxism, prin propriul exemplu. Statele roșii din Estul Europei au dezvoltat o tulpină mai blândă, mai “relaxată”, mai potrivită lipsei lor de mușchi economici și militari. Separați de istorie și sudați de ideologie, au ajuns aproape la o simbioză dialectică a tensiunilor care le răvășesc: comunismul naționalist, neutralist.

Atât sub țar, cât și sub comisar, scopul Rusiei în Europa de Est a fost încă de la Panslavismul manifestat la mijlocul secolului al XIX-lea să dilueze naționalismul și să-și exercite propria voință asupra unei arii care conține în prezent 120 de milioane de locuitori și reprezintă al patrulea cel mai mare complex industrial din lume (după SUA, Europa de Vest și Rusia). Această presiune, impusă atât de rigid în timpul vieții lui Stalin, s-a diminuat treptat în ultimul deceniu, pe măsură ce regimurile comuniste de la Marea Baltică până la Marea Neagră au căpătat spațiu de manevră. Specialistul în studii românești George Gross scrie în ultimul număr al publicației Problemele comunismului: “Un Toynbee din viitor, privind la anii 1960, ar putea foarte bine să ajungă la concluzia că evenimentul central al deceniului actual a fost dezintegrarea imperiului sovietic. Hegemonia sovietică în Europa de Est se fragmentează, iar acest proces va continua”.

Cortina care ruginește. Fragmentele din imperiul european în dizolvare al Rusiei apar ca un mozaic cu margini nefinisate pentru ochii Vestului, piesele sale nelegându-se, adesea, una de cealaltă, deși toate sunt fără îndoială comuniste, dar și la fel de categoric naționaliste. Cele două milioane de vestici – turiști și oameni de afaceri – care au trecut în 1965 prin Cortina de Fier ce ruginește (o creștere de 15% față de 1964) s-au simțit transportați, ca într-o mașină a timpului, într-o Europă care pare de dinainte de război, după înfățișare și maniere. Bărbații se plimbă țanțoș pe străzile înguste, pietruite, ale “orașului vechi” din Varșovia, îmbrăcați în pardesie de piele, lungi până la glezne. Flota de taxi din Budapesta este compusă în cea mai mare parte din Pobeda rusești, ale căror grile și șasiuri  bolovănoase amintesc de vechile Plymouth. În demodata eleganță de pluș de la Hotel Athene Palace din București, viorile suspină “Wien, Wien, Nur Du Allein” cu un sentimentalism neegalat din vremea Grand Hotel. Mai mult de 300.000 de vestici au făcut din Ungaria destinația lor. Acolo au mâncat ficat de gâscă sotat în unt, la Gundel, sau au ascultat un pian à la Eddy Duchin în clubul de noapte Pipacs, unde pianistul  seamănă cu Peter Lorre. Circa 620.000 de persoane au roit-o în Cehoslovacia, pentru a face cumpărături la vechile case ale breslașilor din Praga, unul dintre puținele orașe din Europa neatinse de război, ori să asculte  jazz în cluburi precum Viola.

Un regim mai dur i-a întâmpinat pe cei 200.000 de turiști care au mers în Polonia: apele reci ale Mării Baltice și grosiera arhitectură hanseatică din Sopot și Gdansk (fost Danzig). În Varșovia, un oraș reconstruit după ce a fost distrus în proporție de 87% în al doilea război mondial, au putut negocia pentru tablouri de-a lungul largului bulevard Nowy Swiat, să bea vodcă Wyborowa rece ca gheața la Krokodyl sau pur și simplu să admire Vistula, când monotonia orașului i-a copleșit. România a reprezentat un contrapunct cald – de la plajele cu nisip alb din Mamaia. la Marea Neagră, unde se află 30 de hotelui noi, bine dotate, până la cafenelele curate, bine luminate, de pe Bulevardul Magheru din București, unde poate fi sorbit un dulce Pinoit Noir sau o amară cafea turcească. În total, 200.000 de turiști vestici au vizitat România anul trecut și cu un sfert mai mulți vor merge din nou acolo în 1966.

Lipsa de avocado. Ceea ce puțini vestici au remarcat în Europa de Est, totuși, au fost lucrurile care sunt absente în mod rezonabil sau care sunt ascunse privirii cu intenție. Traficul rutier este redus, chiar și pe străzile principale ale capitalelor (numărul de automobile este în România abia de 10.000 de bucăți la 19 milioane de cetățeni).  “Gulașul” lui Hrusciov – bunurile de consum la care tânjesc acum toate guvernele est-europene – este evident, dar încă în cantități mici. Din cauza planificării economiei care, în ciuda reformelor, este puternic controlată de la vârf, poate apărea o suprasaturare de ananas și o penurie de avocado. Prețul pentru o pereche de încălțăminte poate crește în Ungaria cât salariul pe o săptămână (33 dolari) și să scadă corespunzător în vecina Iugoslavia.

Calitatea este o altă chestiune de noroc. Țigările românești “Carpați” sunt atât de prost compactate încât un fumător trebuie să țină pachetul la orizontală pentru a evita să curgă tutunul dintr-o țigaretă ridicată vertical. Doamnele bine îmbrăcate din Budapesta își cumpără hainele de la magazinul Klárei Rothschild de pe sinuosul Váci Utca, dar nevestele din clasa muncitoare, la fel de frumoase, își fac cumpărăturile în Piața Mare – o clădire uriașă, neîncălzită, ca o baracă, unde cârnații și cepele atârnă de bârne, ouăle murdare de găinați se vând la un dolar duzina, iar deliciosul pește numit fogas se uită stupid la clienți din acvarii, apoi dispare, încă zbătându-se, în plase de cumpărături.

Turiștii pot vedea arareori fermentul intelectual sau industria înfloritoare din Est – uzina de polietilenă presată la aburi din Ploiești, dezbaterea arzătoare despre Camus în restaurantul Hungaria din Budapesta, zgomotoasa fabrică de automobile Skoda, de lângă Praga, întâlnirile studențești de jazz din Varșovia, unde dansul și versul liber arată minciuna din realismul socialist. Acesta este, de asemenea, și domeniul oamenilor de afaceri din Vest, al celor 500 de companii occidentale care sunt implicate în colaborări de 800 milioane de dolari în Europa de Est și care vor face de mai multe ori acea cifră de afaceri în anii ce urmează.

Un pic de curaj. Ruptura Estului Europei de dominația rusească a început în 1956, când Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin la cel de-al XX-lea congres sovietic al Partidului, în “discursul secret” de șapte ore. Spărgând simbolul de invincibilitate care i-a permis Rusiei să domine, Hrușciov a eliberat – fără să vrea – forțele naționalismului est-european. După cum a declarat un observator de la Washington: “Naționalismul este în prezent cea mai puternică forță din Europa de Est, mai puternică decât ideologia, mai puternică decât însăși partidele comuniste”. Specialistul în Kremlin al Universității Columbia, Zbigniew Brezinski, a spus-o mai clar: “Europa de Est este acolo unde visul internaționalismului comunist a fost îngropat”.

Discursul lui Hrușciov a coincis cu revoltele populare anti-comuniste din Polonia și Ungaria. Națiuni care au fost capturate și asuprite de Armata Roșie după al doilea război mondial au găsit dintr-o dată un pic de curaj, în ciuda tancurilor lui Hrușciov din Budapesta și a lipsei de voință din partea Americii în a ajuta revolta ungară. Dar Moscova a realizat în cele din urmă că nu mai poate spera să mențină loialitățile din Europa de Est doar prin dictate. Forțele rusești au început să se retragă din țările satelite. Până în 1958, cei 55.000 de militari ai Armatei Roșii care sosiseră în România cu 14 ani înainte, sub conducerea generalului Rodion Malinovski, au fost retrași. Până în 1961, când disputa ideologică dintre Moscova și Peking ajunsese la polemici dure, România și restul Europei de Est au fost gata de acțiune. România a făcut primul pas refuzând cu încăpățânare să joace rolul care i-a fost desemnat în CAER – Piața Comună Roșie. Moscova ar fi vrut ca România să continue funcția sa tradițională ca stație de benzină și grânar pentru lumea comunistă. România a refuzat.

Dacia revăzută. România a fost dintotdeauna diferită de restul Europei de Est. Luând forma de cupă în cadrul acelui larg U pe care-l fac Carpații, a devenit încă de cu multă vreme în urmă depozitarul rezistenței și a unei atitudini recalcitrante față de influența din exterior. Locuitorii săi inițiali, dacii, au luptat ca arcași călare împotriva macedonienilor și romanilor și au câștigat faimă pentru rezistența de un secol și jumătate în fața Romei prin fraza care s-a transmis în timp: "Numquid de Dacis audisti?" (Ce ai mai auzit despre daci?”

În ciuda faptului că a fost cucerită în cele din urmă de Roma și mai târziu de turci, care au dominat România cu asprime otomană timp de 400 de ani, enclava de mărimea Colorado-ului și-a păstrat simțul separației. Românii vorbesc o limbă ritmată, de influență latină, care-i diferențiază de vecinii lor slavi fără vocală. Deși spun “da”, spun și “bună seara”. Devastată de Puterile Centrale în primul război mondial, România s-a ridicat în lumea modernă ca o monarhie reacționară, care s-a alăturat Germaniei naziste în cel de al doilea război mondial. Garda de Fier fascistă s-a dovedit la fel de criminală și de anti-semită precum SS. Victoria Armatei Roșii din 1944 a fost urmată de o “coaliție” de scurtă durată a liberalilor cu comuniștii, care au lăsat loc repede și complet domniei Moscovei.

Mergând în jos. Unealta Kremlinului a fost Ana Pauker, o ministră de Externe cu ochi de linx și trup de sfinx, care a promovat tot atât de sus în grupul Amazoanelor Roșii de la Kremlin ca și Dolores Ibarruri (“La Pasionaria”) a Spaniei. Ana a epurat rapid partidul românesc de “naționaliști” – inclusiv trei liftieri de la Ministerul de Externe. “Național comuniștii” s-au descurcat greu peste tot în Europa de Est în ultima parte a anilor 1940. Wladyslaw Gomulka în Polonia și János Kádar în Ungaria au făcut închisoare din ordinele lui Stalin. Alții, precum secretarul general ceh Rudolph Slánský și ministrul de Externe slovac Vladimir Clementis, au fost judecați și spânzurați. Din 1946 până în 1953, Europa de Est a fost plină de procese spectacol. “Tratamentul cu apă”, șocurile electrice și folosirea cu îndemânare a “perei” (o bilă care rupea fălcile când era înșurubată cu forța în gura victimei) au avut ca rezultat 100.000 de “mărturisiri” și dispariții îm consecință.

Un național comunist care a scăpat de epurările lui Stalin din România a fost Gheorghe Gheorghiu Dej, un muncitor cu mână de fier de la căile ferate, care s-a transformat în revoluționar. În perioada războiului, în timp ce Ana Pauker se ascundea în siguranță la Moscova, Dej și tovarășii lui au organizat rezistența anti-fascistă ori s-au chinuit în celulele diverselor închisori românești. Până în 1952, Dej și naționaliștii care au rămas în partid au obținut suficient control în Politburo pentru a o epura ei pe Ana Pauker. Dej încă adera, cu precauție, la linia stalinistă și a rămas prieten cu Moscova chiar și după ce dictatorul a murit și a fost denunțat. Totuși, apăruseră deja semne ale rupturii ce urma să aibă loc. În 1953, Dej a epurat elementele “moscovite” (de fapt staliniste) din armata română, iar doi ani mai târziu a preluat “Sovromurile” – companii mixte sovieto-române, în care Rusia a deținut întotdeauna 51% din acțiuni și care se ocupau de cea mai mare parte din rafinăriile românești de petrol, traficul fluvial și alte afaceri cheie. Ca de obicei, mișcările au fost viclene și calculate cu atenție, așa încât Moscova să privească în altă direcție atunci când Dej acționa. Iubitor de mașini rapide, conducea un Mercedes supraalimentat, Deja și-a păstrat precauția pentru domeniul politic. Așa încât, când era pregătit să facă mișcarea sa cea mai importantă, schimbarea vitezelor era lină și rapidă.

Citeşte de ce afirmă istoricul Cristian Vasile că articolul din revista Time despre Nicolae Ceauşescu conţine numeroase greşeli.

Tați și fii. Revolta lui Dej împotriva Moscovei a început în 1961, cu atacuri publice la adresa “teoriilor eronate care le neagă țărilor socialiste dreptul de a construi industrie grea” – o provocare adresată evident CAER, care a păstrat profitabilele industrii grele pentru Rusia, Germania de Est și Cehoslovacia și a cerut României să fie ceea ce Dej a numit “o banală piață de legume”. Simultan, publicațiile românești au fost regândite, accentuând rolul eroilor români (în opoziție cu Armata Roșie) în războiul de eliberare împotriva naziștilor. Studierea obligatorie a limbii ruse a fost scoasă din școli în 1963, Institutul Maxim Gorki a fost închis, iar singura librărie de limbă rusă din București a dat faliment. Oficialii români care până atunci discutau tot timpul în rusă au insistat deodată să vorbească cu omologii lor sovietici printr-un interpret.

Hrușciov a reacționat în 1963. Agenții sovietici l-au abordat pe Emil Bodnăraș, vicepremierul lui Dej pregătit la Moscova, cu planuri de a-l da jos pe acesta din urmă printr-o lovitură de partid. Bodnăraș, care fusese cooperant cu Moscova în perioada Pauker, a dat pe față complotul și lovitura nu a mai avut loc. În schimb, Dej a devenit și mai recalcitrant decât oricând. În aprilie 1964, a declarat independența României față de Moscova într-un tratat de 12.000 de cuvinte a cărui frază centrală a fost: “Nu există și nu poate exista un partid «tată» și un partid «fiu»”. Dej a mai adăugat o insultă pe lângă această împietate filială, prin trimiterea lui Ion Gheorghe Maurer, premierul său, la Peking, cu asigurări privind neutralitatea românească în disputa sino-sovietică.

Pe drumul spre casă, Maurer a apărut cu îndrăzneală la Moscova și s-a oferit să “medieze” cearta – fapt care l-a lăsat fără cuvinte pe Nikita. Și când Hrușciov l-a trimis pe “depanatorul” Nicolai Podgornîi (acum președinte al Rusiei) la vila lui Dej de la Mamaia, românul l-a primit cordial cu vin alb și apă minerală, dar a refuzat să fie convins cu argumente anti-chinezești. Alți lideri roșii, precum Palmiro Togliatti din Italia și Waldeck Rochet din Franța, s-au alăturat neutralității lui Dej, așa încât, în cele din urmă, Hrușciov a trebuit să amâne summitul prin care sperase să scoată China Roșie din mișcarea comunistă. Căderea de la putere a lui Hrușciov în octombrie 1964 și moartea lui Dej din primăvara următoare nu au modificat balanța conflictuală dintre cele două țări. Ceaușescu fusese un ucenic înfocat al lui Dej.

Copilul din Scornicești. Cariera lui Nicolae Ceaușescu s-a construit din protest. Fiul unui cizmar, s-a născut în Scornicești (populație 2000 de locuitori), un sat de fermieri situat în dealurile submontane de la nord-vest de București, unde chiar și astăzi carele cu boi și deplasarea pe jos sunt principalele mijloace de propulsie, iar țăranii poartă și vara, și iarna pelerine de oaie cu miros înțepător. Educația oficială a lui Ceaușescu a fost redusă. Adevărata sa educație a început în 1924 când, la vârsta de 16 ani, s-a alăturat Partidului Comunist ca un tânăr activist. Făcând propagandă pe la țară mișcării de rezistență a lui Dej, a intrat rapid în conflict cu Garda de Fier, așa încât până în 1938 a fost închis la rândul său la închisoarea Doftana, unde a împărțit celula chiar cu Dej. Un fost deținut care acum lucrează ca ghid la Doftana (de când a fost transformată  în “muzeu al revoluției”) își aduce aminte de Ceaușescu din zilele sale de celulă: “Un puști slab care scotea rareori un cuvânt. Nu plângea când îl loveau. Nu zâmbea când îl hrăneau”. Cizmele fasciste și rațiile reduse din celula H, o carceră unde deținutului îi era fizic imposil să se întindă, l-au lăsat pe Ceaușescu cu o bâlbâială care apare din când în când și în prezent, în discursul său. Cel mai bun prieten al deținutului a fost Maurer, care îl slujește pe Ceaușescu ca premier la fel cum a făcut-o cu Dej. Maurer, 63 de ani, fiul avocat al unui membru bogat al burgheziei de dinainte de război, e curtenitor, cultivat și a fost suficient de lingvist în cel de al doilea război mondial încât să-l scoată pe Dej din închisoare. Îmbrăcat într-o uniformă de ofițer și vorbind germana la perfecție, el a fluturat o serie de ordine false și a mărșăluit afară cu un detașament de deținuți, printre care Dej și Ceaușescu.

După război, Ceaușescu a avansat rapid spre vârf, deși a rămas departe de grupul lui Pauker în tot acest timp. Până în 1955, la vârsta de numai 37 de ani, el a devenit un membru cu drepturi depline al Politburo, iar doi ani mai târziu a preluat conducerea departamentului de cadre și organizare al partidului – care l-a adus pe locul doi, după Dej, ca putere și influență. Personajul îndesat, cu păr creț castaniu și o frunte mereu încruntată apare, apoi peste tot ca delegat al lui Dej: la Moscova în 1959 și 1961, în Italia în 1962, la Peking în 1964. În singura sa vacanță din Occident despre care se știe, Ceaușescu s-a cazat la Hotelul Prince de Galles din Paris, în 1963, împreună cu subțirica sa nevastă cu ochii negri, Elena, chimistă și autoare de lucrări de economie. Elena Ceaușescu și-a obținut diploma de licență în chimie în 1963, după ce Gheorghiu Dej a decis că educația este un avantaj pentru subordonații săi. În același timp, Ceaușescu a apărut dintr-o dată cu diplomă în inginerie.

Ceaușescu nu moștenește gustul predecesorului său pentru lux, se îmbracă modest, nu are nici o înclinație pentru publicitate. Nu există nici o fotografie cu el pe străzile din București. Își duce viața privată cu atâta discreție,s că nimeni nu știe unde locuiește. Dej avea un lanț de vile – una în Sinaia, una în Predeal, alta la Mamaia și o alta supradotată, cu un cinematograf privat, un ecran de televizor care acoperea un perete, uși care se deschideau electronic și radioatare cu infra-roșu. Muncitor și fără umor, deștept dar precaut, Ceaușescu este un infra-Roșu el însuși.

Estul gaullist. România lui Ceaușescu are puține asemănări cu vecinii săi est-europeni, în afară de o predilecție pentru o diferențiere naționalistă și o suspiciune profundă față de Rusia. România este, în multe feluri, Franța gaullistă a Europei de Est. Eticheta nu se potrivește doar relațiilor Bucureștiului cu aliații săi, ci și din punct de vedere fizic și cultural. 65% dintre studenții români de la secțiile de limbi străine studiază franceza. Bucureștiul are chiar un Arc de Triumf. Beretele sunt obișnuite în bistrourile clasei muncitoare bucureștene și  industria românească de film în formare – are doar 15 ani – a împrumutat tehnicile noului val francez, alături de o cameră de filmat a regizorului francez René Clair, lăsată în țară la o filmare recentă.

Bulevardele largi și vasta, dar goala, Piață a Republicii contrastează puternic cu strălucitoarele apartamente noi de la marginea orașului. O influență italiană se simte la barul hotelului Continental, unde “Miss Dyna Mit” se ondulează pe o versiune al Amore Scusami. Prețul de intrare de 10 lei (1,6 dolari) îi descurajează pe majoritatea românilor, dar hoardele de oameni de afaceri japonezi și germani, englezi și francezi care bântuie prin București tot anul iau crema de pe tort. Adevărata viață din oraș se vede cel mai bine într-o dimineață de iarnă, la 5:30, când primele tramvaie scârțâie pe șinele înghețate și grupuri de muncitori se strecoară la bord, cărând pachete cu pâine și cârnați, pentru a se îndrepta spre Întreprinderea de Mașini Grele “23 august” sau spre Fabrica de Țigarete Snagov. Pe drum, mulți muncitori se opresc pentru o dușcă de țuică de prune, o cafea fierbinte sau o brânzoaică pufoasă.

Cel mai important hotel din București este Athenee Palace, o creație confortabilă din zilele Regelui Carol. Hotelul Ambasador din vecinătate este mai nou, dar mai puțin colorat, deși restaurantele orașului recuperează la acest capitol. Fidele moștenirii latine a României, oferă ciorbă (o supă minestrone cu smântână) și mititei (un mic salami tot atât de plin de usturoi ca oricare alt salami din “Mica Italie”). Un arc spre vest este făcut cu mămăliga – poridge din porumb ce seamănă cu cașa rusească – care este adesea acompaniată de sarmale, varză umplută în stil unguresc. Spre deosebire de majoritatea latinilor, românii nu sunt mari băutori de vin. Băutura lor națională, țuica, este la fel de transparantă și de catastrofică precum slibovița iugoslavă.

Corida. Dincolo de București, influența latină pălește repede în ceea ce vizitatorii numesc “barocul turcesc”  - un conglomerat de minarete și ziduri de pământ, garduri ascuțite și vite care hoinăresc. Cluj (fost Klausenburg) este al doilea oraș ca mărime al României – cu o populație de 170.000 de locuitori și o nemeritată reputație de cartier general pentru Dracula, primul vampir al lumii. Profund ungar în spirit (este capitala Regiunii Autonome Maghiare), Cluj este un centru intelectual care slujește Bucureștiul în aproape același mod în care Cracovia o face cu Varșovia, sau Leningradul față de Moscova. (Jurnalistul Time confundă Cluj-Napoca cu Târgu-Mureș, oraș care era în acea vreme capitala Regiunii Autonome Maghiare – n.r.) Acolo sunt puse în scenă frecvent piesele din teatrul absurd al lui Eugene Ionescu, iar sculptorul de origine română Constantin Brâncuși este foarte admirat.

Cluj este de asemenea casa editorului Dumitru Radu Popescu, 30 de ani, care a declanșat o furtună de critici în octombrie anul trecut cu povestea lui Leul albastru, o critică arzătoare a sistemului de educație de la începutul comunismului din România. Într-o scenă, Popescu și colegii săi de clasă sunt controlați de un zelos profesor paukerist pentru cărți “otrăvitoare” de la etern închisa bibliotecă a școlii. “Ne-au percheziționat buzunarele și ne-au pipăit trupurile”, a scris Popescu, “și pentru că asta nu a părut să îi mulțumească, ne-au ordonat să ne dezbrăcăm. Am deschis larg gura și am spus «Aaaaaah», doar ca să arăt că nu am nici o carte înăuntru”.  Deși puritanii roșii au clasificat cartea ca “decadentă, trivială și pornografică”, Popescu nu pare să riște vreo pedeapsă: ziarul partidului, Scânteia, l-a catalogat ca un “autor talentat, lăudat pe drept atât de cititori cât și de critici”. Regimul nu are nici o laudă, totuși, pentru romanciarul Petru Dumitriu, un dezertor al cărui superb roman din 1964, Incognito, diseacă cu răutate capturarea puterii de către comuniști în România postrăzboi.

Planul nerealizat. Progresul cultural al României a rămas mult în spatele vecinilor săi în aspectele sale cele mai populare. Cabareturile obraznice din Ungaria sunt un izvor de satiră roșie și senzualitate. Clubul de noapte din Budapesta prezintă stripteueze atrăgătoare și caricaturiști pricepuți, în timp ce Hotel Duna, de pe malul fluviului, este un punct terminus pentru nava cu aripi portante care tulbură Dunărea între Budapesta și Viena, transportând 8000 de turiști pe an.

Cântărețul ceh Jirí Suchý, 34 de ani, este personalitatea de top a show-bizului comunist. Interpretările sale (4.000.000 de discuri vândute), compozițiile sale (muzicalul său, Jonas, încă adună spectatori după patru ani) și activitatea sa de disk jockey (600 de melodii pe care le-a scris chiar el) au făcut din Suchý primul  artist “milionar în coroane” din Cehoslovacia. Venitul său de 63.000 de dolari este de 25 de ori mai mare decât venitul mediu național, iar cea mai recentă carte a lui Suchý este un sumum de cinism est-european. Întitulată “100 de povestiri sau planul nerealizat”, conține exact 16 povestiri.

“Copil sau mașină?”. Dar dacă România este pe ultimele locuri în privința libertății culturale, merge, fără îndoială, înainte din punct de vedere economic. Cu o rată de creștere de 13% anual, România se află mult în fața altora. Chiar și când este măsurătă după PIB, se află pe locul patru din șapte: în spatele Germaniei de Est, Cehoslovaciei și Poloniei, dar în fața Iugoslaviei, Ungariei și Bulgariei. Pentru a menține acest chibzuit salt înainte, regimul lui Ceaușescu se bazează pe abundența de resurse naturale: petrol și cherestea, cărbune și rezervele neexploatate de muncă din mediul rural. În alte țări europene, rezerva de muncitori și muncitoare se diminuează inevitabil invers proporțional cu dorința de bunuri de lux. “Copil sau mașină?”, se întreabă tinerele cupluri căsătorite din Ungaria. În Budapesta, unde “e mai ușor să faci un avort decât să vindeci o durere de dinți”, orășenii obsedați de servicii au tras în jos rata natalității până la un nivel care, dacă este menținut astfel, ar putea determina o scădere a populației până la finalul secolului. România, cu o rată a nașterilor de 14,5 la o mie de locuitori, nu are o asemenea problemă și cum principalul motiv pentru care capitalul occidental investește în Europa de Est este tocmai accesul la mâna de lucru ieftină, Ceaușescu & Co par să-și fi asigurat un viitor sigur.

Comerțul României cu Vestul a crescut cu o rată semnificativă de 13% în ultimul deceniu: de la 20% în 1955 la mai mult de o treime din total anul trecut. În aceeași perioadă de timp, comerțul cu Rusia a scăzut de la 69% până la 41%, aproape la fel de mult ca cel cu vecinii roșii ai României. “De ce să trimitem porumb în Polonia?”, întreba premierul Maurer. “Ca Polonia să își poată îngrășa porcii și să cumpere utilaje din Vest? Putem să vindem porumbul nostru direct și să cumpărăm noi utilajele de care avem nevoie”.

România a cumpărat de la o hoardă de occidentali flămânzi. Firma vest germană Gutehoffnungshütte a câștigat o cotă de 20 de milioane de dolari din construcția combinatului siderurgic mamut de la Galați, aflat la capătul românesc al Dunării, iar când afacerea s-a încheiat, viceministrul român al Industriilor Grele, Constantin Năcuță, a executat o horă veritabilă pe masă. Demag și Siemens, Krupp și M.A.N. s-au adăugat investițiilor germane din România, care au depășit 50 de milioane de dolari. Orlandi din Italia construiește o fabrică de pâine de un milion de dolari în România. Pepsi va fi îmbuteliat în curând în România. Japonezii vând vapoare României la schimb cu cherestea, pe care o transformă apoi cu inteligență în instrumente muzicale. Pechiney din Franța are un contract pentru o fabrică de aluminiu la Slatina. ASEA din Suedia construiește locomotive electrice în valoare de 10 milioane de euro pentru a înlocui monștrii românești cu aburi. Chatilon din Milan are în construcție o fabrică de anvelope lângă Brăila, în timp ce Carle&Montanari din Italia va contribui la talia deja amplă a României cu o fabrică de ciocolată la București.

Poduri spre Pesta. Comerțul cu Vestul este un lucru. Adoptarea instrumentelor economice ale Vestului este altceva. Deși România mai are până să preia instrumente capitaliste precum dividentele pe profit sau piața bazată pe cerere și ofertă, Polania și Ungaria lucrează deja în această direcție. Dar Germania de Est și Cehoslovacia sunt țările care conduc regiunea în ceea ce privește planificarea dinamică. Multă vreme dogmatic în imitarea modelului sovietic, partidul ceh a făcut un pas curajos în decembrie anul trecut: a denunțat cu duritate toate politicile sale economice din ultimii 20 de ani. Avea în lucru un întreg model economic nou – care viza descentralizarea economiei și stimularea producției printr-o combinație de stimulente și reducerea forței de muncă. Asta ar fi însemnat apariția șomerilor – o anatemă pentru marxiști. Dar ar fi fost, de asemenea, și o amenințare pentru planificarea centralizată. Din păcate, funcționarii de modă veche, dornici să-și păstreze locurile de muncă și beneficiile suplimentare, l-au sabotat. Invocând un progres modest pentru economia cehă deja în stagnare (ca rezultat al unui vârf al ciclului de investiții) purișii au blocat o mare parte din noul model.

Tocmai acest tip de reacție este cel care face progresul pe termen lung atât de dureros de încet. A vorbi despre “relaxări”, fie în controlul cultural sau politic, sau despre reformă economică ori socială înseamnă a vorbi de iluzii. Robert North, expertul în științe politice de la Stanford, vede Europa de Est ca un personaj îmbrăcat dezordonat și “confruntat cu un naționalism care deșiră țesăturile. Toate lumea încearcă noile haine acum, unele sunt prea mari, altele prea mici, altele se termină la cot”. Polonia, care permite o mare libertate individuală de expresie și în arte, este în prezent într-un confruntare dură cu religia.

Episcopii catolici care vor să aniverseze 1000 de ani de catolicism polonez în Częstochowa, în mai anul acesta, se ciocnesc cu naționaliștii partidului, care vor să păstreze emoția pentru aniversarea mileniului de națiune poloneză și să protejeze, de asemenea, linia Oder-Neisse de “ecumenismul” vest-german. Drept urmare, guvernul Gomulka a refuzat un pașaport pentru Roma pentru cardinalul Stefan Wyszyńiski. Ungaria este teritoriul comunist cel mai puțin opresiv, totuși mănușa de mătase a lui János Kádár a căzut cu putere, luna trecută, asupra unei mâini de “afaceriști” care au protestat împotriva deciziei guvernamentale de creștere a prețurilor. Chiar și în România, “relaxarea” este juxtapusă absurd cu reminiscențe ale regulilor polițienești dure: Securitatea (poliția secretă) urmărește asiduu suspecții occidentali.

Totuși, modelul naționalist românesc a avut un efect puternic peste tot în Est. CAER a devenit ținta a tot mai multe atacuri din partea unei mare părți a membrilor săi, care au realizat că Rusia i-a cumpărat ieftin timp de 17 ani.  Cum Rusia furnizează circa 70% din materia primă a grupului, iar distanțele sunt adesea enorme (circa 2000 de mile de la minele de bauxită din Urali până la Praga), prețurile sovietice sunt frecvent mai mari decât media la nivel mondial.

Cehii și polonezii s-au plâns în consiliul CAER că nu pot obține ce își doresc în Piața Comună Roșie și că bunurile pe care le obțin totuși sunt de calitate inferioară, inclusiv camioanele est-germane și petrolul sovietic plin de sare care corodează conductele.

Unii membrii au insistat să fie realizată o preinspecție a bunurilor cumpărate – o inovație șocantă în economia comunistă fraternă. CAER are cu certitudine nevoie de o reformă, iar următoare țintă a României de pe lista cu vaci sfinte ale comunismului ar putea fi foarte bine Pactul de la Varșovia. Deja, România a redus unilateral serviciul militar obligatoriu de la 24 la 16 luni, iar specialistul în studii românești George Gross afirmă că “este destul de probabil că românii (precum francezii în NATO) s-au opus violării suveranității lor”.

În ciuda acestor semne de dezbinare, toate regimurile din Est sunt, pur și simplu, comuniste. Să așteptăm să se schimbe peste noapte este un vis cu ochii deschiși.

Dar însăși comunismul învață să se adapteze nevoilor oamenilor și trece printr-o mutație graduală care i-ar putea schimba, în cele din urmă, forma. Chiar și printre ne-comuniști, doar câțiva “cetățeni captivi”  sunt atât de supărați încât să vrea să dezerteze: din o jumătate de milion de est-europeni care au călătorit în Vest anul trecut, doar unul dintr-o sută nu s-a mai întors acasă. “Nu sunt membru de partid”, mi-a spus recent un tânăr ungur. Se afla la Bastionul Pescarilor din Buda, privind la cele șapte poduri ce se întind peste Dunăre spre Pesta, unde “Parlamentul” este împodobit cu o uriașă stea roșie. “Dar sunt în mod sigur ungur. Îmi iubesc țara. Iubesc naivitatea ei, dar și vigoarea ei. Sistemul nu a distrus iremediabil aceste calități și, cât timp se reține din a face asta, voi locui aici. Nu pot trăi în Vest. Toate sistemele se prăbușesc, dar similar toate sistemele evoluează”. Un ospătar dintr-o cafenea românească, înconjurată de coșurile fumegânde ale Ploieștiului, vorbind într-o italiană brută dar inteligibilă, a spus-o chiar mai simplu: “Da, va fi frumos într-o zi. Am fost o țară foarte înapoiată și uite unde suntem acum. Și totul este românesc, nu rusesc sau occidental. Este românesc.”

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...