Să fie rasismul şi antisemitismul doar istorie? Atrocităţile rasiste promovate de fascismele de diferite sensibilităţi să fie de domeniul trecutului? Protestul Centrului „Simon Wiesenthal” din Ierusalim faţă de declaraţia preşedintelui israelian, Shimon Peres, după ce acesta a mulţumit României că a salvat 400.000 de evrei de nazişti, pune însă degetul pe rană. Poate că Shimon Peres a făcut doar o declaraţie pe care a vrut-o moderată, poate doar poli-ti-coasă – mai ales în contextul sprijinului pe care România, prin vocea preşedintelui Traian Băsescu, anunţa că îl va acorda Israelului -, dar efectul acesteia va fi unul contrar celui dorit. Fără să vrea, Peres va alimenta din plin antisemitismul şi negaţionismul românesc. Probabil acesta a şi fost motivul pentru care Centrul „Simon Wiesenthal” considera mult mai potrivită amintirea responsabilităţii statului român pentru zecile de mii de evrei care au murit în România în timpul celui de-l doilea război mondial. Căci jocul de-a istoria Holocaustului, si-mulat după apariţia „Raportului Wiesel” în 2004, pare să nu fi zdrun-cinat un antisemitism difuz cu oarecare rădăcini ortodoxiste.
Spre exemplu, studiul din 2006, Climatul interetnic în România în pragul integrării europene, realizat de Centrul pentru Resurse Etnoculturale din Cluj-Napoca, arăta că 31,6% din respondenţi erau de acord cu afirmaţia „interesele evreilor din România cel mai adesea diferă de cele ale celorlalţi cetăţeni din ţara noastră”, faţă de doar 24% în 2003. Şi, tocmai în acest context, nu putea trece neobservată dispariţia „Raportului Wiesel”, elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România, după reconstrucţia site-ului Preşedinţiei în 2005. Creşterea tendinţelor extremiste şi antisemite reprezintă efecte perverse ale crizelor economice durabile, precum cea pe care tocmai o străbatem. Când încă mulţi şi pe la noi mai cred că recesiunea economică a fost efectul unei conspiraţii, iar băncile „controlate de evrei” au jucat un rol central în derularea acestui scenariu, este riscant să te joci cu focul. Mai ales că mesajele antisemite ale Jobbik-ului maghiar au ajuns în România, iar inscripţii antisemite în limba maghiară au fost afişate la Miercurea Ciuc. Peste întreaga Europă pluteşte o adiere de antismeitism, iar tentaţia extremistă este din ce în ce mai puternică. Oare nu există o mică sugestie antisemită, chiar dacă indirectă, în atitudinea lui Viktor Orban faţă de sistemul bancar maghiar şi FMI? Este atât de simplu şi de productiv politic să cauţi „duşmanul”, fie el „de clasă” sau „de rasă”!
Acesta este contextul care a produs şi deriva antiroma în Franţa sarkozistă, derivă care vizează di-
rect România. Acolo presa şi-a asumat rolul unei opoziţii active la politicile securitare promovate de Sarkozy. Înţelegând strategia Elysée-ului de a folosi temele securitare pentru a recâştiga electoratul pierdut, presa a trecut la atac. De aici şi titlul din săptămânalul Marianne de săptămâna trecută. În această conjunctură, Jean Francois Kahn – nu doar editorialist, ci şi spirit tutelar al revistei – constata că între propunerile lui Sarkozy şi mai vechiul petainism există foarte multe puncte comune. Deşi îl criticase mai an pe filosoful Alain Badiou pentru că îl acuzase, într-o carte care l-a făcut celebru, pe Sarkozy că ar continua politica petainistă, Kahn este dispus să-şi revizuiască poziţia, dar crede în continuare că preşedintele francez nu este nici antisemit, nici rasist, ci doar „pragmatic”. De aici şi manşeta revistei Marianne de pe 6 august, care i-a scandalizat pe susţinătorii preşedintelui francez – „huliganul republicii”. Căci doar un „huligan” fără credinţe şi idealuri poate să se folosească de fricile securitare, dar şi de stereotipurile rasiste ale unor francezi pentru a câştiga alegerile. Dar Kahn s-ar putea să se înşele.
Poate că nici mareşalii Philippe Pétain şi Ion Antonescu nu au fost antisemiţi autentici. Puţin contează! Faptul că s-au comportat ca nişte antisemiţi fanatici pentru a avea acordul opiniei publice sau au făcut-o din convingere e doar un amănunt. Politica lor rasistă, odată demarată, nu a mai putut fi stopată. Iar astăzi tot o politică rasistă – politica anitroma de data aceasta – a devenit chestiune de stat în Franţa Republicii a cincea. Iar în România „expulzarea” romilor din Franţa pare un fapt divers. O dată ce a pornit această politică, va mai putea Sarkozy să o oprească? Aviz amatorilor!
Atunci când istoria este considerată doar o reflexie îndepărtată a trecutului, aceasta riscă să se repete. Chiar dacă politicienii „pragmatici” – pentru care deţinerea puterii este un scop în sine, iar mijloacele prin care acest obiectiv este atins nu contează – par să desconsidere acest risc. Optând pentru politica emoţiilor, aceştia uită că întotdeauna somnul raţiunii naşte monştri. Or, pe timp de criză raţiunea este deja adormită.
