Diviziunea opțiunilor politice în Biserică

În acest text argumentez că, la un anumit nivel de interpretare, lăudarea publică a domnului Corneliu Vadim Tudor de către Patriarhul BOR este un îndemn pentru mireni să susțină valorile unei societăți deschise de tip occidental.

Structura textului este următoarea: la început voi caracteriza faptele, atitudinile și presupozițiile pe care se bazează ele, apoi voi arăta că ambele tipuri de atitudini sunt legitime, după care le voi interpreta la două niveluri: la un prim nivel de interpretare va reieși că cele două tipuri de atitudini sunt adverse, iar la al doilea nivel de interpretare că ele sunt complementare, ambele fiind utile societății românești.

Faptele, atitudinile și presupozițiile

Pasajul din mesajul public de con­doleanțe al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române adresat familiei domnului Corneliu Vadim Tudor care a generat atitudini diferite între români este următorul: “Om credincios şi erudit, patriot şi bun orator, domnul Corneliu Vadim Tudor va rămâne în memoria românilor pentru pasiunea şi spiritul său dinamic, dovedite în susținerea propriilor sale convingeri”.

Această afirmație este falsă. Este un fapt că omul despre care se vorbește va rămâne în memoria multor români  prin cu totul alte caracteristici și fapte.  Însă referirea la „memoria românilor” ne sugerează că nu felul cum a fost în realitate, istoric descriptiv, domnul Tudor este ceea ce interesează, ci felul cum trebuie să rămână memoria culturală despre domnia sa. Afirmația Patriarhului BOR este o tentativă de fapt instituțional, de instituire a unei realități sociale, în speță a unei anumite memorii publice despre un om.

Construirea memoriei culturale despre un om se face prin decuparea unor trăsături și fapte ale sale convenabile ca fiind esențiale și considerarea celor neconvenabile ca fiind accidentale, nerelevante pentru ce a fost “cu adevărat” un om. Întâistătătorul BOR ne propune un astfel de decupaj care înțelegem că servește scopurilor BOR.

Situația este similară conceptual celei a declarării de membri post-mortem în Academia Română: nu mai contează ce au vrut oamenii respectivi, ci doar măsura în care produsul cultural care poartă numele respectiv este util scopurilor organizaționale ale instituției. În ambele cazuri avem de-a face la nivelul presupozițiilor cu o ontologie socială de tip holist. Viața unui om nu e decât o parte din viața națiunii, o celulă într-un corp, un mădular într-un trup. Viața nu poate fi concepută în afara națiunii, iar ce e demn de recuperat din ea e doar ce este funcțional în raport cu entitatea care o integrează. Restul sunt accidente.

Unii oameni acceptă modul propus de construire a memoriei despre domnul Tudor pentru că se regăsesc în modul de gândire al omului, iar alții îl resping pentru că au alt mod de a gândi relația dintre individ și națiune. Națiunea este un rezultat socio-cultural al interacțiunilor dintre indivizi, iar instituțiile care o definesc servesc scopurilor indivizilor. Cum domnul Tudor a deservit inte­resele foarte multor români, nu putem reține în memoria culturală despre dânsul ca esențiale doar caracteristici pozitive, ba chiar cele mai demne de reținut sunt cele negative.

Din perspectiva unei astfel de ontologii sociale, care dă realitate tare individului/persoanelor și doar una derivată entităților sociale (popor, națiune), modul de abordare a memoriei oamenilor al șefului Bisericii și al Academiei poate fi interpretat astfel: niște persoane care se identifică total cu rolul lor de manageri strategici ai unor organizații folosesc oamenii  pentru realizarea proiectelor lor personale, care sunt implicit și proiecte organizaționale “naționale” (în fapt, proiecte ale căror scopuri depind de modul domniilor lor de a gândi națiunea și funcționarea ei).

Din perspectiva unei ontologii sociale holiste, instituirea unor fapte de genul memoriei culturale selective despre un om este morală, orice om neputând visa sau dori legitim mai mult decât să fie resursă pentru stat și Biserică.

Din perspectiva unei ontologii sociale care dă prioritate oamenilor, singura compatibilă cu o societate deschisă, ceea ce fac dânșii este ­imoral, orice persoană putând dispune legitim de ea însăși cum dorește câtă vreme nu afectează pe alții, ca și de memoria sa.

Ambele perspective sunt compatibile cu exigența de a trata oamenii și ca scop, nu doar ca mijloc, numai că însuși modul cum e conceput scopul diferă (scop bazat pe rol social cunoscut de o elită în primul caz, scop bazat pe decizie personală și rol social definit prin interacțiuni în spațiul public în al doilea caz).

Ambele atitudini sunt legitime

Dintr-o perspectivă descriptivă, ambele abordări sunt fețe ale unui proces de competiție pentru putere și resurse. Cei care conduc instituțiile statului și Biserica au interesul să fie asumată o ontologie socială holistă care îi legitimează și le întărește puterea, iar cei care nu conduc astfel de organizații au interesul să fie asumată o ontologie socială care le maximizează puterea asupra a ce conduc ei (fie și doar viața personală).

Ambele presupoziții ontologice sunt resurse culturale (conceptuale) pentru proiectele oamenilor. Proiectele fiind diferite, și valoarea lor judecată prin utilitatea în vederea atingerii scopurilor acestor proiecte este diferită, în funcție de proiectul asumat.

Memoria despre un om este tot o resursă culturală. Felul cum o concepem și promovăm dezvăluie scopurile reale ale proiectelor noastre.

În cazul memoriei despre domnul Corneliu Vadim Tudor mi se pare că se văd cel puțin trei feluri de astfel scopuri:

1.Dezvăluit de admiratorii domnului Tudor: de a fi parte a națiunii, precum celulele într-un organism, și implicit națiunea ­să-ți dea ce ai nevoie dacă tu o servești (renun­țare la libertate civică și politică, de res­ponsabilizare, supunere);

2.Dezvăluit de reacțiile domnilor Iliescu, Isărescu și ale Patriarhului BOR: de a consolida coerența proiectului integrat stat-națiune-Biserică pe care l-au condus sau îl conduc și a promova asumarea scopurilor de tipul 1;

3.Dezvăluit de persoanele cu reacții critice la adresa domnului Tudor și a modului propus de construire a memoriei sale: de a derula proiecte personale autonome cât mai ample în condițiile unui stat neinvaziv, restrâns la prestarea de servicii de utilitate publică, fără pretenții nerezonabile de construire a vieții oamenilor, de supunere a lor sub puterea conducătorilor.

Să numim atitudinile asociate sco­purilor de felul 1 și 2 pro-Tudor, iar cele asociate scopurilor de felul 3 contra-Tudor.

În lumina celor de mai sus, nu ne putem aștepta la un acord general în evaluarea faptelor domnului Tudor și în privința modului de construire a memoriei sale publice.

Cei care vor să trăiască în depen­dență, să fie responsabili alți oameni pentru ei (conducătorii), sau care vor să conducă un stat sau instituții cu oameni dependenți vor evalua mai degrabă pozitiv. Cei care vor să aibă o cât mai mare libertate de inițiativă, să își exprime potențialul, sau să conducă un stat de oameni liberi, ­responsabili personal de destinul lor, le vor evalua mai degrabă negativ.

Toate aceste scopuri, atitudinile și evaluările asociate lor sunt legitime existențial.

La un prim nivel de interpretare cele două atitudini sunt adverse

Dacă avem o anumită atitudine, și nu pe cealaltă, ce putem face? O primă variantă este să o considerăm pe cealaltă ca fiind adversă și să ne propunem să o schimbăm. Să convin­gem pe cei care au alte scopuri să și le schimbe, sau să creăm condițiile ca să și le schimbe singuri.

Deschiderea publică a orizontului cultural creează condițiile pentru trecerea de la dorința de a fi ca o celulă în corpul națiunii la cea de a fi mai li­ber. Închiderea publică a orizontului cultural facilitează procesul invers. Există o diferență importantă între cele două: deschiderea culturală are efecte asupra vieții actuale a omului închis (îi deschide mintea și modul de viață), în timp ce închiderea nu poate șterge memoria omului deschis care a simțit gustul libertății de decizie, ci se va manifesta doar asupra unor noi generații.

Pentru maximă eficiență închiderea trebuie să fie însoțită de eli­minarea din stat sau lichidare a oamenilor deschiși ca să nu poată transmite cultural ceea ce știu (ceea ce s-a și făcut, exemplul comunist sau al autoritarismelor religioase sau cel putinist). Pentru maximă eficiență deschiderea nu trebuie să fie însoțită de „lichidarea” oamenilor închiși cultural (nici măcar prin hate speach și nici măcar a celor care au interesul să fie stăpâni de oameni aflați în sclavie mentală), pentru că și-ar submina propria opțiune pentru libertatea de a-ți construi viața cum vrei.

Din această perspectivă, riscul de a ajunge la nedreptăți și crime în masă pornind de la o ontologie socială care dă prioritate întregului social asupra oamenilor este mai mare decât în cazul alegerii unei vieți de om liber servit contra cost de niște instituții ale statului. Nu în ultimul rând, e cu mai mic impact asupra funcționării statului suferința datorată prăbușirilor personale ici-colo ale celor care au ales greșit pe pielea lor decât prăbușirea unui popor monolitic pentru că au căzut sau au trădat (ce altceva e corupția oamenilor de stat decât trădare?) o mână de oameni care îi conduc pe ceilalți prin sclavie mentală.

În acest mod de interpretare a lucrurilor e justificat să le spui în față celor cu opțiuni riscante moral la scară socială mare:

1.Că ceea ce vor dânșii este împotriva intereselor tale și ale celor ca tine;

2.Că e mai rezonabil ca riscurile morale să fie asumate personal de fiecare pentru viața lui;

3.Că îi consideri din punct de ­vedere politic adversari. Dușmani nu.

La un al doilea nivel de ­interpretare cele două atitudini sunt ­complementare

Scopul organizațional al Bisericii este mântuirea credincioșilor, restul sunt scopuri instrumentale, de etapă. Scopurile instrumentale disponibile la nivelul managementului strategic nu pot fi aceleași cu cele disponibile la nivelul compartimentului de „producție” a mântuirii, cel în care lucrează pentru asta mirenii. Nivelul managementului strategic are responsabilități la scară de timp mare, cel al compartimentului de producție la scara vieții persoanelor și al unui număr rezonabil de generații, cu care a existat sau există contact direct.

Tipul de memorie culturală despre Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul BOR, domnii Iliescu și Isărescu este relevant pentru mana­gementul strategic al Bisericii și statului. Este un mod etatist de abordare, pornind de la presupoziția că statele ca entități integratoare, holiste, vor exista pentru totdeauna, și că statul de tip democratic, adică un stat cu o anumită infrastructură instituțională specifică societăților deschise, nu este clar deocamdată ce fel de hram poartă.

Modul de gândire aflat în spate este probabil ceva de genul următor: peste câteva decenii sau o sută de ani e posibil să fim parte dintr-o Rusie autoritaristă, sau din China, sau poate că Europa se transformă într-o republică federală socialistă, nu știm, societatea deschisă în orice caz pare autodistructivă și, în plus, pune o presiune seculară pe Biserică; așa stând lucrurile, nu are rost să schimbăm ontologia socială bizantină cu care lucrează Biserica la nivel strategic; prin derogare ea se poate acomoda și cu o democrație, cât va funcționa; nu e relevant pe termen lung că domnul Tudor a fost anti-democrat, e relevant doar că a susținut statul de la momentul respectiv printr-un discurs din care se poate selecta ceva folositor Bisericii, iar restul se poate ignora.

Situația e diferită la nivelul orga­niza­țional operațional, al mirenilor. Într-adevăr, pentru mântuirea personală este indiferent sistemul politic în care te naști sau pentru care optezi. Din punctul de vedere al fa­cerii binelui pentru semenii tăi însă contează.

Alegând un sistem politic care implică supunere față de o stăpânire nu îți mai bați capul cu problemele publice, te ocupi de facere de bine în privat, iar când se ajunge la crize ale statului și distrugerea vieții altor oameni, credincioși sau nu, responsabilitatea este a conducătorilor.

Atâta vreme cât nu cunoști că există un risc mare de apariție a nedreptăților și chiar crimelor în masă într-un astfel de sistem politic, mai ales dacă evoluează de la autoritarism spre totalitarism, alegerea lui poate fi rezonabilă.

Odată însă ce ai luat la cunoștință prin dovezi istorice care sunt riscurile unui astfel de sistem și cunoști că riscurile de acest fel ale unui sistem democratic sunt mult mai mici câtă vreme e funcțional și rezonabil pus în practică, a alege în continuare sistemul bazat pe relația supus-stăpânire este calea cea ușoară. Calea cea grea este o alegere prin care să fie evitate riscurile mari ale autoritarismelor și totalitarismelor.

Cine se concentrează în astfel de condiții istorice ca mirean preponderent pe situația sa personală, fiind indiferent la starea societății din care face parte, își îngreunează calea spre mântuire (“Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (Marcu, 8,35).

Să alegi în calitate de creștin fără funcții o democrație funcțională, să investești civic pentru o societate deschisă, înseamnă a jertfi din timpul disponibil pentru îmbunătățirea ta personală o parte semnificativă în scopul îmbunătățirii spațiului public în așa fel încât nedreptățile și suferințele de care am luat act în secolul XX să nu mai poată fi repetate vreodată. Și înseamnă să respecți concetățenii care nu sunt credincioși.

Precizez în mod explicit că nu mă refer la o opțiune creștin-democrată în sensul standard, asociată unor politici publice cu caracter social cu riscurile aferente oricărei forme de etatizare a facerii de bine. Ci la alegerea unui sistem politic democratic în care toate opțiunile ideologice compatibile cu democrația se pot manifesta, singurul sistem politic cunoscut care poate evita răul major demonstrat al statelor autoritariste și totalitare. E o alegere care nu desparte lucrarea pentru binele tău de lucrarea pentru binele comun, ci doar asigură un bine comun minimal, fără un conținut precizat de la bun început, un cadru instituțional pentru alegerea liberă și urmărirea eficientă de către ceilalți a unui bine personal care poate să fie gândit sau nu la fel cum îl gândești tu pe al tău.

E limpede că această jertfă nu este compatibilă cu modul de construire a memoriei culturale a domnului Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul BOR, de domnii Iliescu și Isărescu, pentru că acesta elimină o parte din realitatea factuală. Domnul Tudor a servit statul totalitar comunist și a optat după dispariția acestuia pentru  impunerea unui singur mod de a gândi binele personal, anume modul său și al celor ca dânsul. Pentru un mirean care nu dorește să riște răul totalitar memoria despre domnul Tudor va avea în conținutul său aceste fapte.

Scopurile instrumentale și resursele Bisericii la nivel strategic sunt decuplate parțial de cele de la nivelul operațional al mirenilor și se reflectă și în conținutul diferit al memoriei culturale despre persoanele publice, dar toate deservesc aceeași misiune organizațională.

La acest nivel de interpretare, instituirea unei memorii publice encomiastice despre Corneliu Vadim Tudor de către Patriarhul BOR poate fi citită ca fiind un exemplu  de bune practici manageriale pentru mireni astfel încât să-și facă și ei treaba la nivel operațional, practic un îndemn să aducă o jertfă din timpul lor prin susținerea valorilor unei societăți deschise de tip occidental, inclusiv prin spunerea adevărului complementar despre domnul Tudor.

Închei prin a spune că pentru o astfel de jertfă nu ai de ce să te bucuri și nici nu ai nimic de așteptat. “Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor.” (Marcu Ascetul).

Pur și simplu, îți vezi de treabă.