Dirijorul Christian Badea: Dacă le place, bine. Dacă nu, îl au pe André Rieu

După mai bine de 30 de ani petrecuți în afara țării, dirijorul Christian Badea s-a întors în 2006 acasă, spunând, firesc, că atunci a considerat că a venit momentul să dăruiască României ceea ce aceasta i-a oferit.

Acum cinci ani a înființat Fundația pentru Excelență în Muzică, în 2015 a montat la Ateneul Român Actul III din “Parsifal” de Richard Wagner, iar anul acesta, tot la Bucureşti, pe 7 și 8 octombrie, va oferi două reprezentații cu Actul I din “Parsifal”. Proiectul ambițios pe care și l-a propus a fost ca la ­anul să realizeze integral această ­operă wagneriană, într-un concept asemănător cu Festivalul Richard Wagner de la Bayreuth.

Christian Badea a explicat, într-un interviu pentru „România liberă“, că spectacolul „Parsifal la Ateneul Român” reprezintă un concept nou și unic atât în România, cât și în lume, ­deoarece prezintă creația lui Wagner într-un spectacol în care publicul se află în mijlocul acțiunii și care împletește în mod firesc componentele muzicale (orchestră, cor, soliști) cu elemente de teatru complexe (lumini, decor, costume, efecte speciale vizuale și de sunet), folosind caracteristicile acustice și arhitecturale ale sălii Ateneului Român.

Repetiția generală cu ­public, pentru „Parsifal – Actul I“, ați ­dedicat-o tinerilor? Pot ­participa și cei din generațiile mai mature?

C.B.: Concertele-eveniment de la Ateneu au și scopul de a atrage generația tânără de elevi și studenți, care reprezintă o componentă importantă a acestui public nou. Ei vor descoperi o lume a legendelor și miturilor wagneriene, cu care sunt deja familiarizați prin experiențe precum „Lord of the Rings”, „Game of Thrones” sau „Star Wars” – povești inspirate de subiecte similare cu ale lui Wagner. Repetiția generală, precedată de o scurtă prezentare a subiectului operei, va fi dedicată elevilor și studenților. Dacă vin mulți tineri, ceea ce sper să se întâmple, și nu mai e loc pentru ceilalți, vor intra numai tinerii, lor le este dedicată această repetiție.

Când ați montat acest ­“Parsifal”, v-ați gândit să-l faceți astfel încât publicul românesc să înțeleagă, având în vedere că noi nu avem tradiție în Wagner?

C.B.: Nu. Îl fac așa cum îl gândesc eu, pentru a se potrivi cu cadrul și minunata acustică a Ateneului, cu acea magie pe care o transmite Ateneul, și dacă oamenilor le place, bine. Dacă nu, îi au pe André Rieu și pe Richard Clayderman. Avem atât de multe probleme de cultură și de percepție în România, încât ceea ce spun eu nu este aroganță, încerc să nu pierd vremea, ce fac este cât se poate de normal peste tot. Ar trebui să fie foarte normal și în România, cum a și fost într-o vreme, în perioada interbelică și chiar și după. Ce se întâmplă acum este o schizofrenie culturală care vine din tot felul de locuri și motive. Dacă sociologii vor să se ocupe, dacă jurnaliștii vor să discute despre aceasta, e bine, eu doar îmi văd de treabă.

Ce credeți că pot face ­promotorii de cultură, printre care vă numărați și dumneavoastră, pentru ­ridicarea pieței culturale din România?

C.B.: Nu cred că e vorba de piață culturală. Avem o privire greșită asupra acestui lucru. Noi nu avem o bază de educație, în primul rând. Și nu vorbesc acum de educație în general, dar educație din punct de vedere cultural nu există în România. Că sunt licee bune, că sunt copii buni, e clar. Educația muzicală la nivel profesional a decăzut foarte, foarte mult. Nu mai avem violoniști – altădată aveam o școală extraordinară! –, ca să nu mai vorbesc de alte instrumente. Iar, când apar unii mai buni, pleacă. Cel mai bun exemplu pe care pot să vi-l dau este Andréi Ioniță, care la 18 ani a terminat Liceul Sava și a doua zi a plecat la Berlin. Atât, gata, nu s-a mai oprit. A continuat, a ­devenit ceea ce a devenit, a câști­gat Concursul Ceaikovski, și ca el mai sunt alții care vor pleca la 18 ani, imediat după ­bacalaureat.

Învățământul artistic, pe toate zonele, se pare că a scăzut ­foarte mult…

C.B.: La cel muzical mă pricep și pot să spun că aici este jale. Încerc prin fundația pe care am creat-o acum cinci ani să dau anumite exemple. Dar pentru asta trebuie să găsesc bani. Fără bani, sponsori, parteneri nu se poate face nimic. Am muncit un an la acest proiect, iar munca mea nu a fost artistică, a fost de fundreaising și de organizare. Nu am oameni, eu personal am făcut-o, pentru că în România nu există management. Singura speranță pe care poți să o ai este să încerci să iei niște tineri și să-i educi. Și acolo intervin multe probleme, m-am confruntat cu ele, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. O fac cu mâinile mele. E un exemplu pe care vreau să-l dau. E clar că nu voi putea schimba sistemul, sistemul de funcționare, de finanțare și de manageriere a instituțiilor culturale este falimentar, total perimat.

În perioada în care studiați în România se investeau mai mulți bani în învățământ, în cultură?

C.B.: Se investea foarte mult. Când eram eu elev, student, cultura era foarte importantă. Desigur, era comunism, nu găseai lapte, nu găseai carne, dar veneau în stagiune – și nu vorbesc de anii ’40 – mari artiști europeni, ca să nu mai spun de sovietici, iar concertele la Ate­neu și la Radio erau foarte frumoase, iar Opera beneficia de mari voci pe vremea aceea, care desigur, îngrădite aici fiind, din fericire pentru publicul român, se aflau aici și sunau formidabil la Operă. Acum e jale peste tot, în opinia mea. Atunci se pleca din cauza comunismului, acum se pleacă din motive artistice și economice, salariile fiind destul de mici. Se spune că e bugetar. Da, e bugetar, dar să nu uităm un lucru, acel artist, care este cel mai bun la vioară, la oboi etc., a trecut prin licențe, masterate, doctorate, este un artist cu ta­lent, deci un om special, pe care poți să-l echivalezi cu cineva care lucrează la o multinațională și care este la nivel de manager, deci nu-i da 700 de euro, trebuie să-i dai 3.000 de euro ca să fie competitiv.

Poate nu-și găsește aici ­afirmarea artistică…

C.B.: Repet, piața culturală e slabă pentru că multe dintre criteriile de apreciere s-au denaturat. Nu critic, dar Clayderman este prezentat ca un mare pianist clasic, ori asta nu are treabă cu muzica clasică.

Cred că asta se întâmplă peste tot în lume…

C.B.: Știu, dar la noi este considerat ca pianist clasic, deci Radu Lupu, Clayderman cam pe acolo sunt, ceea ce nu este în regulă. Avem situații, gen André Rieu, care cântă piesulițele alea și toată lumea consideră că asta este muzică clasică. Am pierdut ­foarte, foarte mult, copiii nu sunt educați, la Conservator ­lucrurile sunt destul de penibile. Vorbesc în cunoștință de cauză, cunosc foarte bine situația, de cinci ani m-am implicat mult, am pus banii mei personali – ceea ce cam nimeni nu a pus –, efortul meu, și am trecut la treabă. Desigur, toți se întreabă de ce, pentru că toată lumea în România vrea să știe dede­subturile. Mai avem și o problemă de mentalitate și de scurtcircuitare. În realitate, e foarte simplu. Eu am plecat din România cu un bagaj de cunoștințe foarte solide pe care mi le-a dat școala românească și o etică profesională superserioasă, învățată de la profesorii care erau foarte buni atunci. Și ca mine erau toți colegii mei, nu reprezentam deloc o excepție. Cu aceste bagaje acumulate ­aici, când am ajuns afară am ­devenit instantaneu competitiv cu ceea ce-mi dăduse România. Și atunci, la un moment dat în viață, la o vârstă, la o experiență și la o notorietate acumulate, vine în mod firesc un moment – mai ales că am avut exemple foarte bune, ca Leonard ­Berns­tein, care era foarte generos – când vrei să dai înapoi, atât și nimic mai mult. Îmi fac doar datoria, vin aici și încep să dau înapoi. Cum pot să dau înapoi mai bine? Încercând să ajut un pic situația care, după părerea mea, este anormală, una în care încercăm să facem niște lucruri bune, dar fără a avea ce trebuie. Nu avem legislație, nu avem finanțare, nu avem educație, nu avem un sistem. Ca să nu mai vorbesc de multe situații în care vorbești cu oameni să faci ceva important și-ți dai seama că nu se compară cu intențiile mercenare pe care le au de multe ori oamenii. Și într-o oarecare măsură îi înțeleg, având în vedere nivelul salariilor. Ei încearcă să lucreze în mai multe joburi. Ok, dar hai să rezolvăm chestia asta! Să schimbăm lucrurile ca să fie mai normal, la nivel european. Atât. De ce facem asta? O facem deoarece cultura trebuie să facă parte din țesutul societății, deoarece avem o tradiție extraor­dinară pe care trebuie să o respectăm, de care trebuie să fim mândri și să fim demni de ea. Din punct de vedere social, din punct de vedere cultural-educativ, nu vorbesc de brand de țară și de imaginea României. Mersi, eu fac pentru aici. Nu fac ca să mă placă englezii sau alții, nu am probleme. Ca să vorbesc politică, în mod normal ar trebui să avem autostrăzi, spitale. Sunt multe lucruri pe care nu le avem normale. Eu însă încerc să fac ceva în meseria mea.

Încercați să aduceți un strop de experiență…

C.B.: Nu aduc un strop, eu încerc să deranjez. De ce? Pentru că asta încerc să spun: este ce ar trebui noi să facem, ca români. Am ajuns la punctul în care noi trebuie să anunțăm că Orchestra din Berlin vine la Festivalul Enescu cu 15 tone de material – ceea ce este penibil. A venit Filarmonica din Berlin – nu știu de ce a durat 15 ani, că nu trebuia, dar hai să zicem – a cântat, a fost superb. Noi trebuie însă să facem niște lucruri normale, insist, ­aici. Festivalul George Enescu este foarte, foarte bun, dar nu ajută în situația asta, pentru că la Festival orchestra vine dimineața, seara cântă și a doua zi pleacă. Pe mine mă interesează ca acești artiști să vină și să colaboreze cu românii, care să înțeleagă cum trebuie făcut, mai ales tinerii, să se ridice nivelul și să se întâmple asta săptămână de săptămână. Este vorba despre un alt tip de finanțare, despre un alt sistem, nu cel care este acum, cu atât de multe regulamente încât poate să vină și Dumnezeu din cer și nu rezolvă! Nu se poate, sistemul e complet blocat, este ca o mașină care se scufundă. Nu ai cum să lucrezi deoarece în momentul în care te miști un pic ți-e teamă că vine DNA, vine Curtea de Conturi etc. etc. Sunt lucruri care se lovesc de atât de multe legi că la un moment dat faci numai ce-ți permit acestea și de fapt nu-ți mai permit aproape nimic. Nu se pot face planuri pe termen lung pentru că nu există bugete multianuale. Cum să inviți pe cineva care este foarte bun, când această persoană în mod normal este angajată cu doi-trei ani înainte?! Îmi dați un subiect, orice subiect, și vă spun de ce lucrurile nu merg. Fiindcă nu există unul despre care să pot spune că merge bine!

Am 10 ani de când m-am întors și cinci de implicare efectivă. Am fost manager de proiect, cunosc oameni, am făcut aplicații la minister, le-am făcut eu, cu mâna mea. Am fost pe post de birocrat, categoria unu A, am făcut aplicație la AFCN și am obținut primul loc! Și nu am ta­lent pentru asta. Dar am învățat pentru că a trebuit, înțeleg structura, cum funcționează. Vorbim vorbe, ne plângem, criticăm, facem bancuri, dar nu realizăm nimic concret. Și un motiv pentru care nu realizăm nimic concret este că nu avem infrastructura legală și materială pentru a realiza ceva bun. Iar apoi nu avem mano­pera, oamenii cu care să facem acest lucru, care trebuie educați. Talent însă avem.

Nu e un mit? Nu ne păcălim ­singuri cu acest talent?

C.B.: Nu. Românul are talent. Românul, așa cum este el, cu problemele lui, în momentul când îi vine și e Luna așa, mai albastră, și se potrivește, ies un sunet și o emoție, un ceva anume care nu e așa ușor de obținut în foarte multe locuri, chiar imposibil câteodată. E ceva în aer! Noi avem mult talent, avem o predispoziție extraordinară către cultură! Și vă mai spun și altceva: nu o să fim niciodată faimoși pentru infrastructură, pentru șosele, pentru IT – bun, avem niște hakeri faimoși – nici la sport se pare că nu mai mergem așa de bine cum mergeam odată. Tradițional și ca genetică, dacă noi ne-am ocupa de cultură și am face-o cum trebuie, ea ar deveni stindardul României.  

„Parsifal“, cheia de boltă

„Parsifal” este ultima creație a lui Richard Wagner, “cheia de boltă a operei wagneriene”, cum spunea ambasadorul Germaniei la București, cel care a fost și desemnat președintele Societății „Richard Wagner“. Wagner însuși a numit această creație “piesă de festival pentru sfințirea scenei”, ea fiind compusă special pentru Opera din Bayreuth, cu interdicția de a mai fi jucată altundeva timp de 30 de ani după moartea lui Wagner. În România, „Parsifal – Actul III“ a fost pus în scenă de George Enescu, 32 de ani mai târziu. Timp de 100 de ani au urmat doar trei puneri în scenă în ţara noastră.

CV

A absolvit Universitatea Națională de Muzică, secția Vioară, din București, iar în 1974 a plecat cu o bursă „George Enescu“ în Statele Unite, unde și-a continuat cariera muzicală la prestigioasa Juilliard School, avându-l ca mentor pe Leonard Bernstein. A absolvit cursurile de dirijorat la Conservatorul Regal de la Bruxelles. A schimbat vioara pe bagheta de dirijor, de atunci și până în prezent străbătând toate scenele lumii, dirijând concerte de muzică simfonică și spectacole de operă din America până în Asia. În 1985 a primit Premiul Grammy pentru opera “Antoniu și Cleopatra”, de Samuel Barber.