Cum s-o putea oare lupta cu corupţia, dacă faci totul ca laţul pe care-l foloseşti s-o prinzi să aibă şi ochiul larg, şi băţul în care se sprijină, rupt?
Aprobând la votul de joi amânarea descărcării de gestiune pentru agenţiile europene pentru Mediu, Medicamente şi Siguranţă alimentară, Parlamentul European a dat practic un semnal consistent că, pe de o parte, unele instituţii ale UE sunt la ora actuală vulnerabile în faţa celor două fenomene fără frontiere – conflictul de interese şi cheltuielile nejustificate din bani publici -, iar pe de altă parte că este imperativ ca interesele cetăţenilor din acest spaţiu să fie protejate suplimentar, prin întărirea reglementărilor existente.
Interpretat într-o asemenea cheie, succesul raportului întocmit de eurodeputatul Monica Macovei (al doilea, după cel din Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European de la finele lunii martie) nu ar trebui nici să mire, nici să stârnească dezbateri umoral politizate.
La urma urmei, amendarea relaţiilor incorecte dintre industrie şi agenţiile publice de resort abilitate să ţină sub control posibilele excese ce au la bază practici comerciale neortodoxe fac în numeroase state europene obiectul unei atenţii speciale.
Dovadă, chiar legislaţiile interne din majoritatea ţărilor UE, legislaţii care au ajuns să nu mai scape din ochi nici conflictele de interese la care se pretează funcţionarii şi demnitarii, nici lipsa de prudenţă în cheltuirea fondurilor obţinute din taxele şi impozitele contribuabilului.
Până şi România a introdus în propria legislaţie unele prevederi. Dar tocmai pentru că drumul a fost lung, iar eforturile aproape sisifice şi tocmai pentru că în România bruma de reglementări existente este în permanenţă pusă în pericol de forţa de care dispun interesele particulare şi de grup, cu ramificaţiile lor extinse la nivel politic, ei bine, tocmai de aceea semnalul dat joi 10 mai de Parlamentul European ar trebui apreciat în cel mai înalt grad.
Este nevoie doar de un modest efort intelectual pentru a înţelege că ţinerea din scurt a conflictului de interese şi construirea unui cadru strict delimitat privind cheltuirea fondurilor publice contribuie la un control mai amplu şi mai uşor de exercitat de către societate şi cetăţeni asupra aparatului de stat. Beneficiile ar trebui, deci, să fie evidente.
Dacă acceptăm că acest modest raţionament nu e un sofism, atunci ce fundamente ar putea avea o eventuală opuner la astfel de argumente?
În Parlamentul European, raportul „Macovei” nu a trecut, evident, în unanimitate, ci cu votul unei majorităţi. Prin urmare, au existat eurodeputaţi din cele diverse ţări, nu doar din România, care s-au opus amendamentelor ridicate de Monica Macovei cu privire la activitatea unora dintre agenţiile europene.
Pentru că este mai înţelept ca, înainte de toate, să priveşti în curtea ta şi abia apoi să emiţi păreri cu privire la ceea ce vezi şi pretenţii vizavi de ceea ce ai dori tu să vezi în curtea vecinului, suntem îndreptăţiţi să dezbatem, întâi şi întâi, atitudinea socialiştilor şi liberalilor români faţă de conflictul de interese şi derapajele financiare din agenţiile cu pricina.
În martie, ca şi anterior, europarlamentarii PNL şi cei ai PSD-PC s-au opus demersurilor iniţiate de Monica Macovei. La sfârşitul acelei luni, după votul pozitiv al Comisiei pentru control bugetar din PE, liderul grupului PSD din Legislativul de la Bruxelles, Cătălin Ivan, a atacat frontal iniţiativa „Macovei”, considerând-o fără temei şi, mai mult chiar, că aduce atingere intereselor României în plan internaţional.
A fost o interpretare curioasă şi s-ar fi putut dovedi chiar interesantă dacă, ulterior acelui nervos comunicat de presă, domnul Ivan ne-ar fi şi lămurit, pe noi, cetăţenii români, şi chiar pe ei, cetăţenii europeni, în ce rezidă lipsa temeiurilor şi cum este adusă atingere intereselor României.
Timpul scurs de atunci până acum stă însă mărturie că respectivul europarlamentar nu a revenit cu cuvenitele precizări, iar plenul Parlamentului European a reconfirmat, la rându-i, votul din comisia de resort, înotând, aşadar, împotriva curentului lansat de Cătălin Ivan şi colegii săi.
Ultima reacţie a fost pe măsura celei mai sus citate: „Macovei vrea să pozeze în justiţiarul Europei şi îşi creează ţinte false, făcând un joc ieftin de imagine. Este foarte multă ipocrizie în rapoartele sale”, a declarat social-democratul Cătălin Ivan, citat joi de Mediafax.
Bon! Înţelegem că, pe fond, nu doar Monica Macovei, dar şi blocul de europarlamentari care au votat fără să le pese de vreo sincronizare cu viziunea lui Cătălin Ivan au greşit iarăşi faţă de cetăţenii europeni, comiţând totodată păcatul imposturii de se poza în justiţiarii care de fapt nu sunt.
Ceea ce lispeşte, din nou, din poziţia îmbrăţişată de politicianul PSD este tocmai detaliul şi constructul logic, dincolo de simpla aserţiune, potrivit căruia penalizarea intereselor subterane dintre oficialii europeni şi marile companii, ca şi consemnul oficial de toleranţă zero faţă de practicile care contravin intereselor consumatorilor ar fi, într-adevăr, dăunătoare. Apropo, curată abordare de stânga din partea europarlamentarilor socialişti!
Spuneam în deschidere că era dezirabil ca votul Parlamentului European din 10 mai pe tema agenţiilor, şi mai ales a celor trei vizate de amânarea descărcării de gestiune, să nu cadă pradă unei politizări menite să-i mascheze esenţa.
De ce, aşadar, te-ai opune limitării unor fenomene transnaţionale precum conflictul de interese şi risipirea pe te miri ce a banului public? Venind din România, de ce ai adopta o asemenea poziţie mai ales când îţi este atât de cunoscută experienţa nefastă a ţării tale, unde fondurile colectate din taxe şi impozite sunt drenate de 22 de ani pentru cele mai nejustificate „raţiuni”?
De ce ai spune STOP! deschiderii unor mecanisme care să asigure o relaţie corectă între instituţiile de control şi cei care fac obiectul controlului, în condiţiile în care presa şi procurorii au scos în ultimii ani la iveală nu doar agenţii acestui fenomen, dar şi efectele nocive pe care practicile netransparente le disipează în spaţiul public, în fiecare sector de activitate şi în fiecare gospodărie din România?
Mi-e greu să văd motive de substanţă. Simpla luptă politică dintre membri unui partid şi membri altui partid nu poate fi un argument, ci cel mult expresia unei înţelegeri alterate a ideii de serviciu public şi chiar a unui maxim dispreţ faţă de acest tip de patriotism, altfel, oricând la îndemâna unui politician responsabil.
Sau poate e vorba de interese obscure aşezate comod în spatele unui discurs isteric, dar rudimentar în conţinut? Cine ştie…
Cert este că, oriunde ai privi în lumea asta, nici o măsură curajoasă şi înspre binele general nu poate fi luată fără voinţă politică şi nici o practică neortodoxă care aduce societatea în metastază nu poate supravieţui decât în lipsa acestui tip de voinţă.
Priviţi la România şi vă veţi lămuri. Oriunde ne izbim de un vid legislativ care permite derapaje majore, oriunde identificăm imperfecţiuni ale legii croite pentru a proteja strict interesle unui grup restrâns de beneficiari şi oriunde întâlnim instituţii publice care băltesc într-o crasă ineficienţă şi lipsă de vigoare, toate acestea au o singură origine: lipsa voinţei politice de a îndrepta ceea ce toată lumea vede că e strâmb.
Evident, dacă tot aplicăm acest algoritm României, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că unde lipseşte voinţa politică, lipseşte într-un fel şi voinţa publicului, care preferă să asiste inert cum este despuiat de hainele bune, ziua în amiaza mare şi în văzul tuturor.
Dar asta e o altă discuţie care merită dezbătută continuu şi pe larg până când, în calitate de cetăţeni, ne-om găsi şi noi odată rostul şi simţul răspunderii faţă de ceea ce ni se întâmplă cu voia noastră implicită.
Şi ar mai fi ceva ce ne-ar putea ajuta să înţelegem cât de contagioasă este expedierea discuţiei despre conflictul de interese, de pildă, în derizoriu: colmatarea justiţiei cu reziduurile ambiguităţii politice.
În România, sistemul judecătoresc mai are mult de „mers la sală” pentru a-şi dezvolta musculatura necesară care să-l ţină pe propriile picioare, aşa cum scrie inclusiv în Constituţia noastră, şi după cum au teoretizat îndelung minţile strălucite ale ştiinţei politice care au făcut remarcabila descoperire a separării puterilor în stat.
Până atunci, justiţia românească, a cărei stare de sănătate reflectă pe deplin starea întregii societăţi, rămâne extrem de permeabilă la semnalele transmise de spectrul politic.
Aplicat la sfera conflictului de interese, iată un exemplu concret de cuplare a ambiguităţilor din justiţie la cele din politică. Aşa cum avem în plan politic un Ivan şi o Macovei, deci două poziţii antagonice pe acelaşi subiect, aşa găsim şi în justiţie un judecător corespondent lui Ivan şi unul corespondent lui Macovei.
Atenţie, respectivii magistraţi au uzat, în instrumentarea cazurilor respective de un acelaşi corpus de legi şi proceduri specifice. Evident, practica judecătorească neunitară facilitează soluţii atât de diferite.
Dar e şi asta e o racilă care, cum am putea-o spune altcumva?, produce în continuare efecte perverse pentru că nu S-A dorit a fi eliminată.
Aşadar, exemplele – Nicolescu şi Ostaficiuc.
Constantin Nicolescu, preşedintele PSD al Consiliului Judeţean Argeş, a fost absolvit definitiv în instanţă de acuzaţia de conflict de interese, lansată de Agenţia Naţională de Integritate (ANI), deşi a semnat 13 contracte în numele instituţiei publice pe care o conduce cu firme la care era acţionar majoritar.
Aşa a decis o judecătoare de la Curtea de Apel Târgu-Mureş, care, ne şopteşte coincidenţa, a dat soluţia la scurt timp după ce echipa de experţi a Comisiei Europene – venită în martie să evalueze situaţia din justiţie în perspectiva redactării raportului final din cadrul Mecanismului de Verificare şi Cooperare, vestitul MCV – a părăsit România.
Asta, în condiţiile în care rezultatele ANI au fost de-a lungul timpului remarcate de misiunea Comisie Europene, ca urmare a numeroaselor cazuri de conflict de interese descoperite la aleşi care şi-au angajat rudele în instituţiile pe care le conduc sau nu şi-au declarat integral veniturile ori au omis menţionarea firmelor la care sunt acţionari ori au semnat contracte cu firme la care au interese.
Al doilea caz: Constantin Ostaficiuc, preşedintele PDL al Consiliului Judeţean Timiş. În cazul său, Curtea de Apel Timişoara a dat câştig de cauză ANI, care în raportul întocmit pe numele lui Ostaficiuc a semnalat faptul că liderul PDL a semnat concesionarea unui teren unei firme la care acţionari sunt membri ai familiei sale.
Fie şi numai aceste două exemple, Nicolescu-Ostaficiuc, pun într-o lumină orbitoare toată plaja de efecte dăunătoare generate de conflictul de interese (de la exercitarea discreţionară a puterii, la atentatul evident la banul şi patrimoniul public), precum şi de ambiguitatea care caracterizează reacţia politică din România faţă de un flagel care epuizează bugetul şi înlocuieşte transparenţa decizională cu dulcea obscuritate în care grupurile de interese proliferează precum ciupercile la întuneric.
Fie şi numai suprapunând aceste două cazuri peste exemplele concrete de conflict de interese şi cheltuieli aberante de la vârful celor trei agenţii europene pe activitatea cărora Parlamentul European s-a pronunţat joi într-un mod acid, avem în faţă un tablou care care face ochiului semn că, dintre cele două tuşe care delimitează orizontul,tuşa „ Ivan” şi tuşa „Macovei”, una este sigur strâmbă. Iar pictorul se încăpăţânează să persiste în greşeală.
Încă o dată, oare de ce?
