Ce te faci într-o ţară în care unul din polii politici este dispus să calce pe spiritul şi litera statului de drept pentru a demola un adversar politic şi aşa la pământ? Ce te faci când o agendă obscură suspendă un preşedinte de două ori manufacturând conflicte constituţionale gratuite? Ce te faci când manipularea electorală abjectă şi cinismul politic sunt ridicate la rang de virtute, când unii încearcă să fure startul pentru alegerile prezidenţiale ridiculizând până şi ideea unei compeţii democratice corecte? Ce te faci când te temi că adversarul de la guvernare are forţa să „măsluiască” până la 10% din voturile obţinute? Şi mai ales, ce te faci când o bună parte a societăţii civile pare să aplaude toate acestea?! Aceste întrebări dau dilema fundamentală cu care se va confrunta dreapta în următorii ani.
Dar să stabilim faptele. Aici un lucru e clar. Cu sau fără cvorum, prezenţa ridicată de la referendum a făcut ca Băsescu şi dreapta să sufere o înfrângere tactică zdrobitoare. Dată fiind necesitatea de a rezista asaltului asupra statului de drept şi a îndrepta un abuz delirant, strategia boicotului a fost necesară (să nu îmi spuneţi că a fost nedemocratică, priviţi la cum s-a ajuns la suspendare). Dar boicotul a provocat o problemă de legitimitate cronică. Spaţiul de manevră al preşedintelui Băsescu este de acum foarte limitat şi pentru dreapta e bine de ştiut asta.
Acestea fiind stabilite, ce e de făcut? Orice privire asupra bătăliilor politice arată că, în faţa unui adversar politic radical cinic şi extrem de hotărât, de multe ori singura şansă de izbândă se află într-o strategie cel puţin la fel de cinică şi care dă dovadă de aceeaşi determinare. În cotextul de la noi, o strategie cinică se traduce prin încercarea de a impune după alegerile parlamentare din toamnă o majoritate parlamentară care să lase USL în offside. În condiţiile în care această alianţă (nu partid) nu va lua 50% plus 1 din voturile alegătorilor, teoretic se poate crea un guvern bazat pe restul partidelor parlamentare care vor forma majoritatea alternativă. Rolul preşedintelui într-un asemenea scenariu ar fi decisiv.
Dar îşi mai poate permite preşedintele să îşi exercite acest atribut constituţional? Popularitatea de care dispune la momentul actual indică un răspuns clar: nu! Pe de altă parte, poţi să asişti naiv la crearea unui guvern de la care nu ai nici o garanţie că nu va scufunda din nou ţara într-o suspendare abuzivă furând startul pentru alegerile prezidenţiale şi încercând să îşi asigure puterea cel puţin până în 2020? Pentru că la cât respect a arătat recent USL pentru procedurile democratice nu poţi să ai nici o încredere că eventualul preşedinte Antonescu nu va fabrica o majoritate în 2016 care să nu plece de la cel mai bine plasat partid (cum a fost cutuma până acum), ci tot de la USL. Aşadar, un minim de realism politic îţi sugerează că nu poţi să asişti pasiv la un asemenea scenariu şi că, în loc să aştepţi în mod fatalist lovitura, mai bine procedezi tu cinic, ignorând trendul electoral atât cât mai ai ocazia. Corect? Fals!
Căci chiar dacă sună idealist, dincolo de o raţionalitate politică rece mai există şi ceea ce se cheamă clarviziune şi înţelepciune. A răspunde în momentul de faţă cu cinism la un actor fără prea multe scrupule înseamnă a arunca ţara iremediabil în vârtejul escaladării cu costuri politice şi sociale incalculabile. Abia atunci efectele nefaste ale jocului suspendării care de acum a banalizat instituţia prezidenţială punând-o la mâna capriciilor populare şi a sondajelor de opinie, se vor împământeni fără cale de întoarcere. Mai mult, o cultură politică a scopului care scuză mijloacele combinată cu populismul deşănţat spre care se pare că ne îndreptăm este calea sigură spre distrugerea democraţiei şi a statului de drept.
Prin urmare, în situaţia în care USL va primi cele mai multe voturi parlamentare, ideea unei guvernări de dreapta din toamnă trebuie abandonată. Fără nici un fel de echivoc. Aceasta nu înseamnă non-combatul la parlamentare. Echilibrarea scenei politice şi realizarea unui scor electoral cât mai mare sunt necesare. Dar înseamnă recunoaşterea unei înfrângeri de etapă fireşti care de altfel are două mari avantaje. Mai întâi, dă un important respiro forţelor de dreapta. PDL ca principal partid parlamentar de dreapta şi-a epuizat cadrele şi s-a erodat puternic. La momentul de faţă nu se poate construi guvernul în jurul PDL, criza de guvernare şi legitimitate ar continua indefinit. Apoi, în loc să avem o opoziţie samavolnică în stradă, aceasta va fi la guvernare şi se va măcina rapid. Ultimele 3 luni de guvernare cu nu ştiu câţi miniştri incompatibili, cu izolare internaţională cum nu a mai fost din anii ’90, cred că arată cu vârf şi îndesat criza morală şi de cadre în care se află stânga. Iar oamenii nu pot fi prostiţi la infinit.
Ieşirea din logica escaladării are aşadar avantajul de a oferi dreptei şansa unei reînnoiri autentice prin care oameni curaţi şi competenţi să ajungă în primele rânduri. Este de altfel şi singura modalitate de a redeveni atractivă pentru electoratul volatil pe care l-a pierdut în ultimii ani şi care acum este exasperat de întregul eşichier politic. Denunţarea escaladării presupune însă un profil prezidenţial cât mai scăzut şi moderat şi o strategie mai complexă care să folosească tactici diverse şi mesaje variate. Doar aşa va putea dreapta să pregătească o alternativă veritabilă la alegerile prezidenţiale din 2014, alegeri care vor avea maximă importanţă. O situaţie ingrată pentru Băsescu în care va fi nevoit să încaseze fără să lovească, să limiteze pagubele fără să-i fie recunoscute meritele. Dar ar fi un mare serviciu pe care ar putea să îl aducă atât ţării cât şi dreptei.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
