Diavolul, la Pungeşti

Militantismul religios ecologist, importat din Vest, a găsit aici un sol fertil, cu sau fără ajutor rusesc.

Între protestele privind Roşia Montană şi cele, mai recente, de la Pungeşti, legate de gazele de şist, exis­tă o mare diferenţă de principiu, care va deveni tot mai vizibilă. Primele ţin de ecologie şi de po­li­tică. Celelalte se asociază tot mai mult cu ideologia ecologistă, care nu e nici simplă politică, nici şti­inţă, ci e o veritabilă religie seculară. Primele pro­teste vor „să salveze Roşia Montană“: e vorba mă­car de ceva precis – un anumit peisaj, situri ar­he­ologice, posibilul pericol al revărsării cianurilor. Obi­ectivele sunt limitate la o localitate şi la o mină. Se ştie care sunt zăcămintele aurifere, care vor fi be­neficiile statului. Se suspectează – deocamdată fă­ră dovezi sigure – existenţa corupţiei în rândurile au­torităţilor în favorea RMGC. Mulţi consideră, în orice caz, că aceste beneficii sunt întrecute mult de riscuri şi de dezavantaje, deopotrivă de mediu şi eco­­nomice. Nu ştiu dacă au dreptate întru totul. Dar discuţia, în cea mai mare parte, se poate purta în termeni rezonabili. Chiar Academia Română şi pre­şedintele ei, chimist de profesie, s-au pronunţat împotriva exploatării. Oricum, abandonarea pro­iectului RM nu ar fi decât o chestiune punctuală, deloc decisivă în ansamblul economiei naţionale.

Dincolo, în zona Bârladului, lucrurile încep să se ara­te într-o altă lumină: mai întâi, avem de-a face cu un amestec tot mai straniu şi, aş zice, impur de săteni speriaţi şi de militanţi ecologişti veniţi din diferite locuri, spre a „ridica conştiinţa revo­lu­ţio­nară a maselor“, dacă mi-e permis să folosesc o sin­tagmă comunistă. Apoi, obiectivul nu mai e limitat: nu se mai „salvează“ de gazele de şist o localitate şi nici măcar o zonă, ci „întreaga Românie“, aşa cum stă scris pe bannere. Acţiunea a devenit sote­rio­lo­gică; în fapt, vrea să ne salveze pe toţi, fie că vrem, fie că nu – de unde şi scopul „iluminator“ al acti­viştilor care ştiu totul mai bine decât noi toţi, cei încă îndoctrinaţi de „sistem“.

Citeşte continuarea articolului în Revista 22.