Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Eroii uitați ai Revoluției. Din 10 tineri cu studii universitare, doar unul știe ce s-a întâmplat în decembrie 1989

De ce trebuie să scriem măcar în luna decembrie despre Revoluția din 1989, despre ucigașii de atunci și despre victime? Pentru că încă nu s-a făcut dreptate și adevărul încă nu a fost rostit oficial, iar tinerii, născuți după evenimente, trebuie să afle prețul plătit cu sânge pentru libertatea lor de azi.

Share

Ondine Ghergut 0 comentarii

Actualizat: 25.12.2016 - 14:09

De ce trebuie să scriem măcar în luna decembrie despre Revoluția din 1989, despre ucigașii de atunci și despre victime? Pentru că încă nu s-a făcut dreptate și adevărul încă nu a fost rostit oficial, iar tinerii, născuți după evenimente, trebuie să afle prețul plătit cu sânge pentru libertatea lor de azi.  

În anii ’90, zeci de mii de români, printre care foarte mulți tineri, ie-șeau pe străzi pentru a cere adevărul despre  uciderea, în decembrie 1989,  a 1.104 oa-meni și rănirea altor 3.352. Alte mii de persoane au fost arestate și cercetate abuziv. 

„Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!“, „Cine-a tras în noi/16-22?“, „Cine-a tras în noi? După 22?“ erau, în 1990, strigătele de durere ale miilor de tineri care mărșăluiau pe străzile orașelor-martir. După 27 de ani, peste sângele vărsat în decembrie 1989 s-au așternut uitarea, nepăsarea. Tinerii de azi nici măcar nu știu ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Și nu ne referim la cei fără educație, ci chiar la tinerii cu studii superioare. 

„Nu știu. Nu mă interesează“

Am făcut în această săptămână un experiment la un restaurant fast-food din Piața Unirii – București. Am chestionat câteva zeci de tineri de până în 25 de ani, întrebându-i ce știu despre Revoluția din decembrie 1989, despre morții și răniții de atunci, dacă s-a aflat adevărul despre ucigași, dacă s-a făcut dreptate victimelor. Răspunsuri la unison: „Nu știu“, „Nu mă interesează“.

Am început să-i căutăm pe cei cu studii superioare. Rezultat stupefiant: din 10 studenți sau absolvenți de universități, doar unul a știut ce s-a întâmplat în decembrie 1989. 

Ana Maria Dolcu, 23 de ani, absolventă a Facultății de Litere, masterandă, a fost singura dintre cei 10 care știa câte ceva despre Revoluția din decembrie 1989. „Am aflat tangențial despre Revoluție. În programul de master am făcut un studiu despre cenzura în literatura comunistă și așa am aflat despre Re-voluție“, ne-a spus Ana Maria.

Prietena ei, Cristina Paraschiv, 25 de ani, absoventă a ASE, ne-a spus că nu știe nimic despre Revoluție, că nici nu a auzit de ea și că nici nu o interesează. 

Tinerii chestionați de RL, care nu știau nimic despre Revoluție, nici nu au votat la ultimele alegeri parlamentare din 11 decembrie, anul acesta. Răspunsul standard: „Nu ne interesează!“.

Probabil există o legătură de cauzalitate între igno-ra-rea sângelui vărsat pentru a avea, între altele, și alegeri libere, și absența de la vot.
Singurii care mai sunt interesați de aflarea adevă-rului despre Revoluția din decembrie 1989 și care își caută și azi morții sunt ră-niții și urmașii celor uciși atunci.

Pelerinaj la groapa de gunoi

Luni, un grup de răniți și urmași ai celor uciși la Timișoara a făcut un pelerinaj la canalul de la groapa de gunoi de la Popești-Leordeni, unde Securitatea a aruncat cenușa cadavrelor incine-rate pentru a șterge urmele represiunii din Timișoara din decembrie 1989.

Marți, același grup de ră-niți și urmași a fost să-și comemoreze morții îngro-pați pe ascuns în curtea unei unități militare din Slatina. Victimele Revoluției, care mai sunt încă în viață, își caută morții, în timp ce tine-rilor din familiile care nu au avut de suferit din cauza represiunii comunis-to-securiste puțin le pasă. Spre bucuria călăilor, care încă mai speră să scape de pedeapsă.

Călăii – foști ofițeri de Securitate și foști activiști comuniști – sunt bogați, în timp ce revoluționarii mor. Dintre supraviețuitorii răniți sau arestați abuziv au murit în ultimii 27 de ani peste 4.000. Cu toate acestea, numărul revoluționarilor impostori recompensați de stat cu indemnizații lunare crește  în fiecare ciclu electoral. Nu e vorba de răniți, arestați sau de urmașii celor uciși, ci de profitori. Ultima mărire a numărului de revo-luționari a făcut-o Guvernul Ponta, care a inventat o nouă categorie de vreo 3.500 de „luptători cu rol determinant“, cărora le-a dat și indemnizații lunare de 2.020 lei pe lună. În timp ce răniților Guvernul Ponta le-a luat indemnizația…   

23 decembrie 1989. Soldați în termen uciși ca teroriști pentru legitimarea lui Ion Iliescu ca șef de stat

Măcelul de la Aeroportul Internațional Otopeni din dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în care au fost uciși 39 de soldați în termen, patru ofițeri de la trupele de Securitate și unul de la Armată, precum și opt salariați ai TAROM, developează modelul diversiunii folosit de forțele grupate în jurul lui Ion Iliescu cu scopul de a prelua puterea și de a se legitima în fața poporului ca salvatori ai nației de acțiunile sângeroase ale „teroriștilor“. 

Rolul „teroriștilor“ de la Aeroportul Otopeni a fost jucat, fără voia lor, de soldații în termen de la trupele de Securitate de la o unitate de  transmisioniști din Câmpina.

Ținuți în izolare informațională totală

După ce în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 au făcut parte din dispozitivele de reprimare ale manifestanților din București, cei circa 80 de soldați în termen și comandanții lor de la o unitate din Câmpina a Trupelor de Securitate au fost cazarmați la sediul comandamentului din Băneasa. 
Spre deosebire de soldații în termen și ofițerii din structurile Aviației Militare, spre exemplu, care aveau acces la transmisiile în direct ale Revoluției de la posturile de Radio și TV și știau de fuga soților Ceaușescu, de apariția „teroriștilor“, soldații în termen de la Securitate erau ținuți în izolare informațională totală. Nu știau de coalizarea Armatei cu protestatarii; nu știau de fuga soților Nicolae și Elena Ceaușescu; nu știau de apariția „teroriștilor“.

Duși ca mieii la sacrificare

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, generalul Iosif Rus, comandantul Aviației și sluga lui Nicolae Ceaușescu, a pus în aplicare indicativul „Movila“, care presupunea acțiuni comune ale structurilor Armatei și Securității pentru apărarea aeroportului Otopeni.

Colonelul Dumitru Drăghin, comandantul Diviziei 70 Aviație, și maiorul Vasile Răchită, comandantul forțelor terestre de apărare a aeroportului, au refuzat sprijinul Securității, în care nu aveau încredere (le considerau loiale lui Ceaușescu și ostile Revoluției). 

De altfel, nici nu era nevoie de acest sprijin deoarece chiar pe Aeroport existau în acel moment trupe ale Securității și ale USLA dezarmate, care puteau fi folosite în caz de nevoie, nu mai era nevoie de alte trupe ale Securității. Generalul Iosif Rus nu a ținut cont de refuzul comandanților Drăghin și Răchită.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989,  subunitatea specială a Comandamentului Trupelor Securității de la Băneasa, care era prevăzută în planul „Movila“, a pornit spre Aeroportul Otopeni, însă a fost întoarsă din drum la cererea maiorului Răchită, care nu avea încredere în Securitate.  Generalul Iosif Rus a insistat în aplicarea planului „Movila“, așa că mieii aleși pentru sacrificiu au fost soldații de la Câmpina, care nu aveau experiența acțiunilor comune pentru apărarea Aeroportului Otopeni. 

Regulamente încălcate pentru a declanșa măcelul

Circa 80 de soldați de la Câmpina și comandanții lor au fost îmbarcați în trei camioane. Ei nu știau nimic despre scopul misiunii. Singurii care se presupune că știau amănuntele erau colonelul de Securitate Ion Patraș, impus „de la centru“, nici astăzi nu se știe precis de cine, și maiorul de Securitate Gh. Popovici.

Primirea, în sprijin, a unor trupe aliate se face după reguli stricte, prin persoane și parole recunoscute de părți, de călăuze.  De asemenea, trupele care vin în ajutor intră în dispozitivele de apărare prin spatele acestora, nu frontal, loc din care este așteptat inamicul.  Potrivit planului de acțiune „Movila“, cele trei camioane cu soldații de Securitate de la Câmpina trebuiau să fie conduse în dispozitiv de maiorul de Securitate Gh. Popovici, cu ajutorul călăuzei de la Aviație, locotenentul major Constantin Ionescu.

Faptul că în momentul întâlnirii camioanelor cu călăuza Ionescu s-a prezentat colonelul Patraș ca ofițer de legătură al Securității a generat primele suspiciuni. Ionescu nu a vrut să-l recunoască pe colonelul de Securitate Patraș și să-i conducă în dispozitivul de apărare al aeroportului. 

Din camion a apărut Popovici și, după ce a fost recunoscut, călăuza Ionescu a rămas în primul camion, pe locul de la ușă, pornind spre aerogară pe traseul din planul „Movila“.

 Nu se știe de ce cele trei camioane au schimbat traseul obligatoriu și au vrut să intre frontal în dispozitivul de apărare al Aviației (adică prin locul de unde era așteptat inamicul); nu se știe de ce camioanele și-au stins luminile și au accelerat; nu se știe de ce călăuza Ionescu nu a răspuns la radio-telefonul portabil pentru a explica de ce s-a schimbat traseul; nu se știe de ce nu s-a răspuns la somații. 

În cele trei camioane, pe banchete, soldații dor-meau cu mitralierele între picioare și încărcătoarele scoase când asupra lor s-a declanșat focul. Mulți au murit în poziție șezândă.

Executați ca teroriști

Forțele din dispozitivele de apărare ale aeroportului au crezut că sunt atacate de forțele ostile Revoluției din cele trei camioane și au deschis focul asupra lor.  Cei din camioane au strigat că se predau. Focul a încetat. Soldații de la Câmpina au sărit din camioane cu mâinile ridicate. Însă, unii dintre ei, de frică, s-au ascuns în liziera din apropiere.

Chiar atunci au pătruns în zonă o Dacie galbenă și un autocar cu salariați ai TAROM. Cei din lizieră au deschis focul asupra autocarului, declanșând, din nou, tirul de gloanțe din dispozitivele de apărare ale aeroportului. 

Soldații de la Câmpina aflați în picioare, cu mâinile ridicate, au fost secerați. În total, au murit 48 de oameni – soldați și civili din autocar. 
Tirurile s-au oprit. Soldații supraviețuitori au fost capturați ca teroriști, răniții au fost duși la spitale.  Însă, au fost supuși și unor tratamente neomenoase, deși nu erau militari de carieră, ci niște copii speriați, care își începuseră stagiul militar cu doar trei luni înainte și nu aveau experiența aplicațiilor militare. 

Comportamentul brutal al unor militari ai Armatei față de „prizonieri“ s-a datorat și faptului că și-au găsit camaradul, pe locotenentul călăuză Ionescu, împușcat în ceafă, cu calota craniană smulsă. Au bănuit că a fost împușcat de colonelul de Securitate Patraș, ucis și el în confruntări.

Alte indicii care sugerau constrângerea locotenentului călăuză Ionescu: avea radio-telefonul portabil căzut la picioare, în bună funcționare, dar la care NU a răspuns; a fost găsit pe scaunul din mijloc al primului camion, deși fusese văzut pe locul de lângă ușă, pentru că era călăuză. 

Televiziunea Română Liberă a transmis în direct victoria Armatei asupra celor trei camioane pline de teroriști fideli lui Ceușescu, care au atacat Aeroportul Otopeni. Victorie obținută și datorită vigilenței celor de la TVR, în special a lui Teodor Brateș, care a anunțat toată noaptea că spre Aeroportul Otopeni se îndreaptă trei camioane cu teroriști… Diversiunea a funcționat.

În afară de diversiunea făcută prin TVR, structurile Armatei care apărau Aeroportul Otopeni au fost supuse unui bombardament diversionist radio-electronic, care indica ținte false pe cer, atacuri aeriene iminente de aeronave necunoscute.   

Ordine strict secrete dezvăluite de generalul magistrat Dan Ioan. Originea diversiunii cu teroriștii

Strategia de preluare a puterii de către eșaloanele inferioare ale PCR și Securității în caz de necesitate era parte a unui plan de acțiune, stabilit pri-ma dată printr-un ordin strict secret al ministrului de Interne (din care făcea parte Securitatea) în 1977, după revolta minerilor din Valea Jiului, ne relatează ge-neralul magistrat în retragere Dan Ioan, fost șef operativ al Procuraturii Mili-tare în primii ani de după 1990. 

Acest ordin a fost completat după noiembrie 1987, când muncitorii de la Brașov s-au revoltat împotriva condițiilor de muncă și viață. Ultima completare a ordi-nului era din 1988.

Aceste ordine strict secrete prevedeau instrucțiuni pentru intervenții în forță împotriva unor manifestații ostile regimului comunist. Astfel de manifestații de protest erau catalogate ca fiind „acțiuni teroriste“.

Arsenalul Securității: lunetiști, mesaje false, bruiaje radio

Spre exemplu, în ordinul numărul 001084 din 1 iulie 1977 intrau în vigoare instrucțiunile privind „întrebuințarea detașamentului special de intervenție antiteroristă“. Acest detașament era o unitate specială, strict secretă, a departamentului Securității Statului. 

Potrivit instrucțiunilor, „Detașamentul Special de Intervenție Antitero, la ordin, participă la restabilirea ordinii și liniștii publice (…) Participă, împreună cu compar-timentele informative de la nivel central și teritorial, la măsurile de înșelare și derutare a elementelor teroriste (…) Acționează prin dispunerea lunetiștilor și a celorlalte elemente de dispozitiv pentru spriji-nirea  echipelor de asalt în executarea lichidării (…) Grupurile de luptă trebuie întărite cu echipe tehnice de inter-ceptare a convorbi-ri-lor radio și telefonice, de transmitere de mesaje false, de întrerupere a circuitelor telefonice și electrice, de provocare de deranjamente la sistemele de alimentare cu apă, gaze, bruiaj radio etc.“

Generalul magistrat Dan Ioan susține că acestei unități speciale i se subordonau trupele Securității. Nu era prevăzută nicio colaborare cu Armata. Un alt amănunt prevăzut în instrucțiuni: „în funcție de natura misiunilor, efectivele unității speciale vor fi echipate cu uniforme ale Trupelor de Securitate sau ale Miliției sau vor fi în civil“.

 În 1988, acțiunile acestei unități speciale puteau fi camuflate și cu uniforme ale unor structuri ale Armatei. Astfel de referiri la folosirea camuflajului prin uniforme s-au găsit și în agenda fostului adjunct al Securității Timiș, Radu Tinu. De asemenea, dotarea cu arme și muniție era „specială“.

Cum s-au aplicat instrucțiunile strict secrete la Revoluție

În decembrie 1989, structurile unității speciale a Securității au folosit tot arsenalul prevăzut în instrucțiunile ordinelor strict secrete ale ministrului de Interne. Au fost ofițeri ai Securității îmbrăcați în uniforme ale Armatei sau ale Miliției, au fost lunetiști care au împușcat la întâmplare manifestanți pentru a băga spaima în ei și a-i dispersa, au fost lansate mesaje false prin TVR. 

Lunetiștii au tras până pe 22 decembrie 1989, dar mai ales după 22. Parcă se distrau. În noaptea de 22 spre 23 decembrie au tras în soldații de la Boteni care își instalaseră un dispozitiv de apărare în Hotelul București. Îi împușcau în creștetul capului, iar glonțul străpungea cascheta metalică. Se vorbea în acele zile de gloanțe vidia. Apoi s-a spus că aceste gloanțe sunt un mit. Însă în zona Hotelului București și, în următoarea noapte, la Spitalul de Urgență Floreasca am văzut cazuri de soldați împușcați în cap prin cascheta metalică.

La capitolul „mesaje false“ imaginația securiștilor a fost foarte bogată: trei camioane cu teroriști  atacă aeroportul Otopeni; o unitate de blindate  a teroriștilor de la Râmnicu Sărat se îndreaptă spre București; apa este otrăvită; teroriștii trag din taximetre, din autoturisme, din ambulanțe; babele teroriste au pistoale ascunse în colivă. 

Din păcate, toate aceste mesaje false au produs victime multiple. Din cauza lor, după 22 decembrie 1989, când structurile armate de toate felurile au anunțat că au fraternizat cu poporul, au fost ucise mult mai multe persoane decât până la fuga cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu.
Dacă până pe 22 decembrie structurile represive ale lui Ceaușescu au ucis până în 200 de persoane, după 22 decembrie au murit prin împușcare  aproape 1.000 de persoane și peste 3.000 au fost rănite. Vina a fost dată atunci pe „teroriști“, însă ulterior s-au găsit probe ale acțiunii concertate, pentru conservarea puterii de către eșaloanele inferioare ale PCR, în frunte cu Ion Iliescu, și ale Securității.

Cum i-a recompensat Ion Iliescu pe cei care l-au ajutat să preia puterea

Că Ion Iliescu a fost ajutat de această structură a Securității pentru a prelua puterea poate fi argumentat folosindu-ne de decretele de amnistie date succesiv de acesta, începând cu martie 1990.  Aceste decrete pot fi interpretate drept grija lui Ion Iliescu de a-i salva de pușcărie în special pe activiștii și securiștii anchetați pentru cercetări abuzive, lipsire de libertate, alte asemenea infracțiuni. De asemenea, la ordinul lui Ion Iliescu procurorul de ședință a pus concluzii de achitare a lui Filip Teodorescu, adjunctul contrainformațiilor militare de la Securitate, după cum ne-a declarat generalul magistrat în retragere Dan Ioan. 

Pe lângă Filip Teodorescu, în același proces, cunoscut generic sub numele de „Lotul Timișoara“, au scăpat Gabriel Anastasiu, adjunctul Direcției I a Securității Sta-tului, precum și adjuncții Se-curității Timiș – Radu Tinu și Gheorghe Atudoroa-ie. „A fost greșeala mea“, spune generalul Dan Ioan.
Pe cei de la Securitate sau care au comis crime Ion Iliescu i-a grațiat. Un exemplu este generalul de Securitate Ghiță Grigorie. 

Iliescu nu a fost prea ge-neros cu ofițerii de Armată condamnați pentru crimele din decembrie 1989. Un exemplu ar fi refuzul de a-l grația pe generalul de Aviație Dumitru Drăghin, condamnat, alături de gene-ralul de Securitate Ghiță Grigorie, pentru soldații de la trupele de Securitate uciși pe 23 decembrie 1989 la Otopeni.

E adevărat că Drăghin avea și niște „păcate“: în calitate de comandant al Diviziei 70 Aviație și de apărare a perimetrului din zona Aeroportului Otopeni, a pătruns într-un sediu al Securității din apropiere, pe care l-a percheziționat deoarece din clădire se trăgea spre unitatea de aviație. De acolo o fi ridicat niște documente. 

Apoi, tot Drăghin se face „vinovat“ de spargerea fi-șe-telor ofițerilor de contra-informații ai Securității, de unde a scos listele cu turnătorii din Armată, pe care le-a făcut publice.

Dar cel mai mare „păcat“ al lui Drăghin a fost ordi-nul de a nu rade Timișoara de pe fața pământului, așa cum urma să se întâmple în dimineața zilei de 22 de-cembrie 1989, înainte de sinuciderea ministrului Apărării Vasile Milea, ordin pe care l-a transmis comandantului unei unități antiaeriene din subordinea sa.   

La capitolul „mesaje false“, imaginația securiștilor a fost foarte bogată: trei camioane cu teroriști  atacă aeroportul Otopeni; o unitate de blindate  a teroriștilor de la Râmnicu Sărat se îndreaptă spre București; apa este otrăvită; teroriștii trag din taximetre, din autoturisme, din ambulanțe; babele teroriste au pistoale ascunse în colivă.

Lunetiștii au tras până pe 22 decembrie 1989, dar mai ales după 22. Parcă se distrau. În noaptea de 22 spre 23 decembrie au tras în soldații de la Boteni care își instalaseră un dispozitiv de apărare în Hotelul București. Îi împușcau în creștetul capului, iar glonțul străpungea cascheta metalică.

Dosarele Revoluției din decembrie 1989

Evenimentele din decembrie 1989 au fost cuprinse în 4.544 de dosare penale. Multe dintre acestea au fost reprezentate de coperți cu o plângere, care au stat în nelucrare ani în șir. Ulterior, multe dintre aceste cauze au fost conexate, altele închise (peste 1.880). Redăm succinct cele mai importante dosare ale Revoluției:

- Primul proces al Revoluției a fost al soților Nicolae și Elena Ceaușescu, soldat cu condamnarea la moarte a acestora pentru genocid. A fost o caricatură de proces, fără respectarea procedurilor, cu un rechizitoriu scris pe o coală de hârtie de o persoană care nu era magistrat, Silviu Brucan. Acest lucru nu înseamnă că cei doi nu meritau pedeapsa maximă cuprinsă în Codul Penal în vigoare atunci.

- „Procesul celor patru“, adică al ministrului de Interne Tudor Postelnicu, al membrilor CPEx Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă, pentru participarea la represiune prin ordinele date

- Dosarul Iulian Vlad, fost șef al Securității.

- „Lotul Timișoara“, cu 24 de inculpați trimiși în judecată pentru împușcarea mortală a 73 de persoane, rănirea a 253 de persoane, maltratarea a 43 de persoane și arestarea abuzivă a peste 800 de oameni, printre care peste 150 de minori, fapte săvârșite până pe 22 decembrie 1989.

- „Lotul CPEx“, în care au fost trimiși în judecată membrii Comitetului Politic Executiv al Particului Comunist Român care au fost de acord cu reprimarea sângeroasă a protestatarilor din decembrie 1989 propusă de Nicolae Ceaușescu.

- Mai multe dosare ale Armatei, în care au fost judecați și condamnați la pedepse grele generali, printre care Victor Athanasie Stănculescu (15 ani închisoare), Mihai Chițac (15 ani), Iulian Topliceanu (8 ani), Constantin Rotariu, Vasile Păun, Constantin Constantin etc.

- Dosarul „Otopeni - 23 decembrie 1989“, în care au fost trimiși în judecată generalii Dumitru Drăghin (Aviația Militară - condamnat la 8 ani închisoare), Ghiță Grigorie (comandantul trupelor de Securitate – condamnat la 6 ani închisoare) și locotenentul Ionel Zorilă (comandantul dispozitivului de apărare al estacadei de la Aeroport – condamnat la 4 ani închisoare).  

În dosarul „Otopeni“ a scăpat, în mod bizar, de trimiterea în judecată generalul Iosif Rus, comandantul Aviației Militare, obedient față de Nicolae Ceaușescu. Rus a pus în aplicare indicativul „Movila“, care, pe fondul diversiunii, a provocat măcelărirea a 39 de soldați în termen de la trupele de Securitate, a opt angajați ai Tarom, a cinci ofițeri MApN și patru civili. Acest dosar a fost o altă caricatură judiciară deoarece s-a disjuns cauza uciderilor (adică diversiunea) de efect (adică morții și răniții); s-a judecat doar efectul, cauza rămânând și acum un mister. În niciun proces cauza nu poate fi separată de efect.

- Marele dosar al Revoluției, în care au fost conexate zeci de cauze penale sub acuzația generică de infracțiuni contra umanității. Acest dosar a fost închis și redeschis de mai multe ori. Ultima redeschidere a fost decisă în 2015 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul se află și acum în faza urmăririi penale „in rem“, adică pentru fapte. Principalii vizați în acest dosar sunt Ion Iliescu, Virgil Măgureanu (fost șef al SRI), Gelu Voican Voiculescu (fost viceprim--ministru), Petre Roman (fost premier), dar și unii realizatori ai Televiziunii Române precum Teodor Brateș, Petre Popescu sau Victor Ionescu care au lansat pe post mesaje false soldate cu uciderea mai multor persoane.   

Citește totul despre:

Comentarii