Șoseaua principală este asfaltată, dar ulițele care se desfac de-o parte și de alta sunt de pământ. Unele case au grădini frumoase, cu pământul mărunțit din care se ițesc fire subțiri de ceapă. Pomii sunt înfloriți și vița-de-vie tăiată și legată pe sârme.
Treci de școală, pe dreapta, și cobori mașina cu grijă de pe asfaltul înalt în ulița pământie. E uscăciune, praful urcă iute pe mașina care rulează încet, în zigzag, printre gropi. Un șanț lung pe stânga, prin fața porților, așteaptă țevile rețelei de apă. Ca întotdeauna când vin alegerile, edilii arată că sunt preocupați.
Parchez pe mica platformă de ciment din fața gospodăriei lui Valentin. Deschide poarta înaltă, pe roți, și mă întâmpină zâmbitor. Îl sunasem înainte, știam că are câțiva ciobănești mioritici destul de răi și voiam să fiu sigur că sunt legați.
Nu e un tip înalt, dar e vânjos. Are chipul arămiu de la soare, stă toată ziua afară, pe câmp sau printre animalele din curte. Casa e undeva în spate, o alee lungă și lată cât să treacă o combină se întinde de la poartă până la casa scundă din spate și câmpul care se deschide de acolo mai departe.
Dulăii sunt legați sub un șopron și sub o remorcă. Blana lungă pare plină de câlți.
Povestea lui Valentin e aceeași ca a miilor de țărani din țara asta. Anul trecut, și-a cumpărat, în leasing, un tractor nemțesc, nou-nouț. Are chiar și aer condiționat în cabină. Valentin are câteva hectare bune de pământ și a mai luat încă niște întinderi de câmp în arendă. Din octombrie trecut așteaptă subvenția de la APIA. A fost deștept și și-a programat plățile la leasing trimestrial, nu lună de lună. Scandența e în luna mai. Dacă ar fi trebuit să plătească lunar, până acum ar fi rămas fără tractor.
Bem cafea la o măsuță în
curte. În dreapta, grajdul plin de miei. Oile sunt la câmp. De câțiva ani, crește oi carabașe, mai înalte și cu botul maroniu. Dincolo de mieii care se lipesc de tine când intri la ei și care se lasă scărpinați cu plăcere se află cotețul de porci, iar apoi, împrejmuite, două vițele de rasă, cu semnul galben prins de ureche. Și găini, rațe, gâște. Pe partea cealaltă, o livadă de pomi fructiferi scunzi și înfloriți.
Valentin a respectat regulile jocului. A luat sămânța certificată, a lucrat pământul ca la carte, e în regulă cu toate. Dar subvenția nu a venit la timp. Guvernul tehnocrat lucrează după proceduri de neînțeles.
Ceea ce îl deosebește pe prietenul meu Valentin de mulți alții asemenea lui este că se bate pentru drepturile lui. Are atitudine, vorbește, a dat interviuri în ziare, a discutat pe Facebook cu ministrul, a scris e-mailuri către autorități. A arătat nedreptatea și a cerut lămuriri. Prima răsplată a instituțiilor statului a fost că au trimis controale,
să-i mai măsoare o dată terenurile și să-i verifice culturile. Nimeni nu a găsit nereguli. Dar subvenția tot nu a venit.
Îmi spune despre polonezi, că au o subvenție foarte mare, își permit să exporte orice, grâne, lactate, fructe. Îmi mai spune despre politicienii de la Budapesta, care au interzis vânzarea de terenuri către străini. De noi își bat joc ai noștri, spune Valentin, cu un amestec de revoltă și tristețe în glas. Nu mai merită niciunul să-l votăm, adaugă Stela, soția lui Valentin.
Bem cafea în tăcere. Se aud doar mieii și câinii, din când în când. Orice contract nerespectat este jignitor, dar fermierii români nu sunt doar jigniți; sunt călcați în picioare de autoritățile propriei țări.
Unui consătean i s-a luat tractorul. Făcuse tot așa, un leasing și nu a avut bani să plătească. Eu mai am până la întâi mai, dar, dacă nu plătesc, mă împrumut, nu mă las, zice Valentin. Am mai trecut prin greutăți și am reușit să ies la liman. O să ies și acum. Treaba este că eu, dacă întârzii, plătesc dobânzi și penalități, dar ei, dacă întârzie, nu ne despăgubesc nicicum. E o bătaie de joc… Cel mai cinstit ar fi ca cei din APIA să își ia salariile atunci când ne luăm și noi subvenția.
Schimb vorba și întreb de copii. Au doi băieți, unul adolescent, altul mai mic. Merg la școală și muncesc și ei cu părinții.
Gospodărie mare, nu se ține fără munca tuturor. Acum sunt la fotbal.
Întorc mașina cu grijă să nu intru în șanțul proaspăt pentru viitoarea rețea de apă și merg încet prin praful și gropile satului din sud. Nu departe, la câțiva kilometri, e moșia de la Nana a fiicei fostului președinte, cea care a luat, suspect, un credit uriaș de la CEC, bancă a statului. Oare la Nana s-a dat subvenția? Dacă nu, cu ce bani or lucra-o și din ce plătesc creditul?
Nu există răspunsuri, există doar praful care învăluie încet spatele mașinii, ulițele și întrebările lui Valentin și ale celor asemenea lui. Sau, poate, răspunsul e simplu și grav: trădare. Cine știe?
