33.5 C
București
luni, 17 iunie 2024
AcasăSpecialCe au în comun Adrian Năstase, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis

Ce au în comun Adrian Năstase, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis

Vanitatea este cel mai mare păcat al personalităților românești care se bucură la un moment dat de încrederea publicului. Nu e singurul, îmi veți replica și, deși sunt de acord cu dumneavoastră, mă voi opri în acest text doar la vanitate pentru că mi se pare fascinant cum cei care “ies în față” la un moment dat nu învață nimic din eșecurile predecesorilor.

Adrian Năstase, cunoscut și după porecla Arogantul, Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Gigi Becali, Radu Mazăre, Gheorghe Nichita sunt doar câteva specimene din galeria vanitoșilor. Dar drogul vanității nu îi atinge numai pe politicieni. Unii “formatori de opinie” sunt în egală măsură atinși de mania exagerării propriei valori. Ultimul intrat în colecție este  realizatorul TVR Moise Guran.

Vanitatea este însă un păcat pervers, care te agață cu senzația de nemurire și genialitate, un drog care te îmbată cu sentimentul invincibilății. Pentru ca la final, ca orice drog, să te izbească cu atâta putere, încât nici măcar nu înțelegi ce ți s-a întâmplat. 

Aroganța lui Adrian Năstase a crescut pe măsură ce acesta s-a pierdut în propria contrafacere. Cu o mass-media favorabilă aproape în întregime – o favoare cumpărată cu bani grei din publicitatea de stat – fostul premier a crezut până în ultimul moment că nu are cum să rateze scaunul de lider al României. “Să-mi numărați ouăle” este doar cea mai benignă dintre manifestările vanității sale. Creșterea la cinci a anilor de mandat prezidențial pentru sine, după cum s-a afirmat în epocă, a fost cea mai hilară. Pentru că evident nu s-a bucurat de această decizie, care i-a folosit abia contracandidatului său din 2004, Traian Băsescu.

Victoria suprinzătoare a acestuia din urmă în fața Arogantului de care majoritatea românilor nu mai credeau că vor scăpa – ca în cazul lui Ceaușescu – i-a dat apoi aripi uriașe lui Traian Băsescu. Dotat oricum cu o încredere de sine naturală, noul președinte a crezut că orice face îi este creditat de către popor. Au urmat, prin urmare, zece ani de conflict permanent, pornind de la scandalurile cu premierul Călin Popescu Tărcieanu – din cauză căruia a eșuat încercarea de declanșare a unor alegeri anticipate – până la alungarea, unul câte unul, a propriilor consilieri. Președintele și-a asumat impunerea tăierilor de pensii și de salarii, iar mai spre final o campanie electorală pe față pentru favorita sa Elena Udrea. Și din cauza vanității sale – care l-a împiedicat să fie totuși atent la popor – a ajuns să fie considerat sursa tuturor relelor din România crizei financiare, și nu doar de electoratul manipulat de Antena 3. Ba aș îndrăzni să afirm – fără a nega lucrurile bune realizate în mandatul său – că este una dintre cele două surse a actualei dezbinări din societatea românească, alături de fostul USL și Dan Voiculescu. Dezbinarea a fost, totuși, arma sa preferată.

Nici actualul președinte Klaus Iohannis, în ciuda aparentului său echilibru – sau a exageratului său echilibru – nu pare să fi învățat din experiența predecesorilor săi din politcă. În timpul campaniei electorale pentru prezidențiale, din 2014, a făcut greșeli de strategie incredibile, care le-a dat dureri de inimă celor care nu suportau ideea că astfel vor fi conduși de Ponta. Multora, printre care mă număr și eu, Klaus Iohannis le-a creat sentimenul că nici nu dorește să devină președinte.

Apoi, pentru că a beneficiat de unul dintre cele mai incredibile antivoturi din istoria recentă a României – poate doar în 2000, când în finală au ajuns Iliescu și Vadim, să mai fi fost ceva similar – Klaus Iohannis și cei din echipa lui s-au îmbătat tot mai mult cu ideea că își merită victoria. Îmi aduc aminte cât m-a amuzat declarația persoanei care s-a ocupat de pagina de Facebook a noului președinte – primul politician european care a ajuns la un milion de like-uri. Acesta ne informa, dând pe afară de glorie, că se întoarce în mediul privat, de unde venise înainte de campania electorală, cu sentimentul lucrului bine făcut.  Iar purtătoarea de cuvânt a șefului statului, demisionată după numai câteva luni, afirma în decembrie anul trecut, când abia fusese numită pe funcție, că dorește ca din poziția dumneaei să schimbe, nici mai mult, nici mai puțin decât imaginea jurnalismului românesc.

Există totuși o diferență față de precedesorii săi politici. La Klaus Iohannis, vanitatea se manifestă, ca și alte aspecte ale activității sale, în tăcere. Dar e vizibilă cu ochiul liber. Dintr-o credință vanitoasă dată de victoria sa neașteptată și de valul de simpatie populară post alegeri – desigur, au fost și alte calcule în joc – Klaus Iohannis l-a numit pe Dan Mihalache consilier prezidențial și pe Daniel Horodniceanu șef la DIICOT, în ciuda zecilor de semnale din parte societății civile și a opiniei publice că cele două numiri nu sunt apreciate.

Iar roadele vanității sale – cel puțin – încep deja să se vadă. Facebookul – despre care s-a spus că l-a făcut președinte – a început să freamăte anti Iohannis. Pe mult lăudata sa pagină din această rețea socială, apar tot mai mulți contestatari ai lui Klaus Iohannis, după doar șase luni de mandat. Citiți comentariile la postarea în care șeful statului le mulțumește oamenilor pentru participarea la lansarea celui de al doilea volum pe care l-a scris. “Am tremurat pe 16.12.2014 peste 8 ore, în frig și ploaie, cu copilul pe umeri și în brațe, doar ca să punem un stilou să scrie??? Și profitând de celebritatea dată de funcție, să facă bani ptr El???”, e doar unul dintre multe altele în același ton.

Vanitatea nu este un păcat specific doar politicienilor. Și formatorii de opinie – ca să folosim un termen clișeu – se lasă amețiți de acest drog. Ultimul pe listă este Moise Guran, realizatorul emisiunii Biziday de la TVR. Lăudat excesiv în ultimele luni pentru analizele sale economice cu tentă socială – unele dintre înregistrările emisiunilor sale au devenit virale pe Facebook – Moise Guran s-a lăsat amețit de sentimentul că orice ar spune are dreptate. Cel puțin asta este impresia pe care mi-a creat-o. Iar o astfel de atitudine nu poate scăpa fără consecințe. Săptămâna trecută, realizatorul TVR a susținut în mult lăudata lui emisiune că mărirea alocațiilor pentru copii este o greșeală. Moise Guran a invocat că astfel se finanțează, de fapt, astfel, alcoolismul din mediul rural. După valul uriaș de revoltă de pe rețele sociale, jurnalistul a revenit cu o explicație în care nu își cere scuze, ci din contră, susține că “nu regret o secundă din ceea ce am spus, aș fi făcut această emisiune indiferent de riscuri sau de prejudecățile pe care trebuie să le înfrunt. Am folosit toate mediile de care dispun – tv, radio, internet, pentru a trezi societatea noastră din festivismul majorării alocațiilor”.

Pentru că vanitatea, nu-i așa, este un brand național. 

Cele mai citite

NATO trece mai multe rachete nucleare din depozitare în “standby”, anunță Stoltenberg

NATO își trece mai multe focoase nucleare din starea de depozitare în cea de "standby", a anunțat secretarul general al Alianței Atlantice, Jens Stoltenberg,...

Radu Mihaiu, despre alegerile din Sectorul 2: Există secții unde lipsesc voturi, există secții unde se regăsesc voturi în plus

Primarul Radu Mihaiu atrage atenția că, după alegerile din Sectorul 2, "există secții unde lipsesc voturi, dar și mai grav, există secții unde se...

Pentru vara 2024, românii au pus în topul destinațiilor de vacanță Madeira și Seychelles

Cele mai multe vacanțe, din această perioadă, se desfășoară în familie, de aceea Eturia a conturat un set de oferte care faciliteză călătoriile în Europa pentru...
Ultima oră
Pe aceeași temă