Să nu ne fie lene să vorbim despre lene. Pentru că lenea e în spatele multor rele din țara noastră.
Lenea te face să rămâi în urma ta însuți, să nu ajungi să fii ceea ce crezi pe bună dreptate că ai putea fi. Atunci cineva trebuie să fie de vină, iar dragostea de sine te face să crezi cel mai adesea că alții sunt de vină. Sunt vinovați că nu sunt leneși. Sunt demni de a fi urâți pentru că tu crezi că ei se cred altceva decât ești tu. De fapt, ei doar sunt altceva, fără a se crede, iar tu ești ce ai ales să fii. Fugi de răspundere și proiectezi asupra lor disprețul față de tine însuți. Când îți asumi răspunderea, ieși din lene și te pui pe treabă.
Lenea te face să ajungi la vicii și irosire. Omul care lucrează are mulțumire din rezultatul muncii lui. Omul leneș trebuie să caute mulțumire în alt fel și folosește roadele puținei munci ca să obțină ceva despre care crede că înseamnă mai mult decât a făcut. Dar nu este mai mult. Fie o plăcere cultivând un viciu, fie obiecte de status pe care avându-le bănuiește că va fie privit de către ceilalți altfel decât ca ceea ce este, un leneș. Viciile îl vor scufunda în decrepitudine, iar lucrurile valoroase, contrastând cu realitatea din spate, îl vor trimite în ridicol. Când te privești în oglindă și vezi realitatea așa cum este, poți ieși din lene. Când sesizezi compasiunea din privirile unora în care ai încredere poate exista o oportunitate să te pui pe treabă.
Dacă n-o vei face, lenea te duce la supărare și furie. Furie față de tine și față de ceilalți. În fond, nu ești singurul leneș, de ce tu să fii demn de milă și nu alții? De ce doar tu să fii ridicol? Așa e omul, leneș, Homo ignavus. A munci e o cruzime față de firea omului, față de starea sa naturală. Vizitarea unei țări de oameni harnici sau a unei regiuni cu astfel de oameni din țara ta te poate trezi la realitate, te poate face să te pui pe treabă.
Dar nu faci asta, ți-e lene. Ajungi atunci la hoție. Ce altceva esta a fi corupt și a plagia decât un semn al lenei, refuzul muncii pentru a atinge bunăstarea și recunoașterea pe care alții le-au dobândit în mod corect? Ai putea să îți propui doar ceea ce poți avea și fi în mod corect. Dar complexele de inferioritate datorate propriei leni te fac să vrei mult mai mult, ca să devii demn de respect în propriii tăi ochi. Leneșul are doar planuri mari. Nu iubește munca, nu iubește răbdarea, nu înțelege că drumul contează la fel de mult ca destinația, că destinația e definită prin drum, că nu are nici o realitate în afara acestuia. Nu înțelege de ce un om de 75 de ani dă la coasă. Vârf fără pantele muntelui nu există. Ca leneș ajungi furând la „destinație”, ai o hârtie fără acoperire, o vilă, dar vezi că e lipsit de sens să fii acolo. Atunci îți spui că drumul e absurd și o spui și altora. Ridici minciuna la rang de lege. Și toți mințim și ne mințim într-un spectacol social ionescian. Cu lenea îți pierzi mințile. Iar apoi îți aperi nebunia.
Ajungi la ipocrizie. Ipocrizia apără reduta vieții nemuncite și bunurile furate. Te liniștești alături de alți leneși, lăudând și primind laude pentru roade precare prezentate ca reale. Tot ce ai furat e munca ta, accentuezi. Zi și noapte ai lucrat. Ba chiar începi să lucrezi pe ici, pe colo ca să arăți că tu ești altfel, nu ești leneș. Dar la ce-ai obținut pe alte căi nu renunți. Împăratul e gol. O știm în singurătate, însă ne e frică de consecințele rostirii adevărului și de muncă. Cei care o spun sunt calificați ca nebuni, sau necivilizați, sau dușmani. Când lenea e un mod social de viață, se instalează o cultură a disprețului ascuns sub forma respectului formal. Ne e greață de felul în care trăim.
Leneșii și harnicii au drumuri despărțite. Nu e nimic de făcut împreună. Drumurile se pot uni doar prin ridicare din lene sau prin cădere în lene.
Leneșii nu trebuie dispre-țuiți sau urâți pentru că sunt leneși, asta îi va bloca în lene. Leneșii trebuie, pur și simplu, puși la treabă.
Nu ajuta niciodată leneșii mai mult decât strictul necesar. Dă-le mijloacele pentru lucru, nu rezultatul final.
