Ceea ce se întâmplă acum în România nu este o campanie electorală prezidenţială potrivită pentru o ţară europeană. Lupta politică de la noi seamnă mai degrabă cu un război tribal african, numai că în loc de macete avem televiziuni de ştiri şi instituţii de siguranţă a statului.
La alegerile din 1963 din Zanzibar, primele de după câştigarea independenţei, au participat trei partide ASP- susţinut în majoritate de băştinaşi, ZNP- ce reprezenta mai degrabă interesele arabilor şi asiaticilor din ţară şi ZPPP, un partid mic, local. Deşi a obţinut cele mai multe voturi, ASP a pierdut alegerile pentru că celelalte două partide au format o coaliţie şi au intrat la guvernare. Simţindu-se furaţi, simpatizanţii ASP i-au acuzat de fraudă pe reprezentanţii celor două formaţiuni care au câştigat alegerile şi, alături de un partid extremist apărut peste noapte, s-au revoltat, l-au alungat pe sultan din ţară şi au început măcelul împotriva adepţilor ZNP şi ZPPP. Istoria nu a lămurit niciodată dacă, într-adevăr, alegerile din 1963 au fost fraudate, dar consemnează faptul că, în urma a ceea ce poartă acum numele de „Revoluţia din Zanzibar”, au murit peste 13 mii de oameni şi vreo 21 de mii au ajuns în închisoare. Şi s-a mai întâmplat un lucru important între timp: noii conducători ai Zanzibarului au realizat rapid-în urma frămânărilor politice succesive- că ţara nu are nici o şansă să rămână pe propriile picioare, în ciuda resurselor de care beneficiază, şi au cerut unirea cu Tanzania. Zanzibarul a dispărut astfel ca stat independent, dar exemplul său extrem arată că nu este suficient să organizezi alegeri într-o ţară primitivă, trebuie să existe şi o minimă cultură democratică, pentru că, altfel, indiferent de vot, învingătorii vor fi stabiliţi tot cu maceta.
Aparent, exemplul de mai sus nu are nici o legătură cu alegerile din România, ţară modernă- nu-i aşa?- aflată în Uniunea Europeană, în NATO şi într-un parteneriat strategic cu SUA. Ei bine, nu aş fi aşa convins. Deşi diferenţele de opinii de la noi nu se tranşează sângeros, nici nu au prea multe în comun cu dezbaterile moderne europene. E drept că politicienii şi susţinătorii lor nu se luptă cu macetele, dar au televiziuni şi instituţii care nu fac altceva decât să răspândească teama, să reducă la tăcere sau să dicrediteze adversarii politici.
Numai în ultimele câteva zile s-au întâmplat atât de multe lucruri alarmante în spaţiul public încât nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva, în loc să câştigăm cultură democratică, noi ne ducem din ce în ce mai jos, mult mai jos decât eram în 1990. Am văzut spre exemplu, cum a fost executat de către România Tv Andrei Pleşu, un scriitor care nu a făcut altceva decât să-şi manifeste dezacordul cu Victor Ponta şi cu susţinătorii acestuia. Televiziunea de casă a candidatului la prezidenţiale al PSD a organizat o bătaie de joc publică- nejustificată nici măcar de interesele meschine ale unei emisiuni tabloid- referitoare la presupusa aventură pe care intelectualul ar avea-o cu femeie. Discreditarea şi intiminarea lui Preşu au fost singurele raţiuni din spatele respectivei emisiuni prezentate de televiziunea (de ştiri??) a lui Sebastian Ghiţă.
L-am auzit apoi recent pe Traian Băsescu vorbind despre trei candidaţi la prezidenţiale ca despre „ticăloşii care vor pune cătuşe DNA şi Înaltei Curţi dacă vor ajunge în fruntea statului” uitând că pe unul dintre ei, Teodor Meleşcanu, l-a numit în fruntea SIE, fapt care ar putea da naştere unei întrebări cât se poate de legitime: de ce aţi numit un astfel de ticălos în fruntea unui serviciu secret al României?
La rândul lor, Klaus Iohannis sau Monica Macovei sunt demolaţi sistematic pe subiecte false de Antena 3, cealaltă televiziune care luptă pentru fericirea lui Victor Ponta, dar şi de alte medii de informaţii, iar autodenunţul realizatorului B1 TV, Robert Turcescu, despre apartenenţa sa la un serviciu secret, nu face decât să sporească tensiunea în jurul marii întrebări a acestei campanii electorale: cine este candidatul care va fi deconspirat de Băsescu ca agent acoperit?
În acest nor toxic, media de propagandă pare mai apropiată ca oricând de serviciile de informaţii, iar publicul, care peste o lună trebuie să-şi aleagă preşedintele, este invitat să urască, să scuipe, să înjure sau să aplaude când politicianul favorit reuşeşte să-şi altoiască adversarul, cu mijloace interzise în ţările civilizate . Milioane de oameni aşteaptă acum execuţia -în direct şi la oră de vârf- a „candidatului acoperit”, dar nu se gândesc, probabil, că acest gest nu are nimic de a face cu interesul naţional, pentru că dacă ar fi fost aşa, deconspirarea avea loc cu mult înainte şi nu era păstrată pentru ultimele zile ale campaniei electorale.
Aşa cum arată lucrurile acum, lupta electorală se depărtează pe zi ce trece de votanţi, candidaţii şi susţinătorii lor publici sunt aruncaţi în arenă sau sunt demolaţi, în urma unor jocuri prealabile de culise, pe care cei mai mulţi alegători nu le ştiu şi, chiar de le-ar şti, probabil că nu le-ar înţelege. Şi atunci, ar trebuie să ne întrebăm îngrijoraţi: ce vor vota aceşti oameni pe 2 noiembrie?
Într-un asemenea mediu, românii nu vor acumula niciodată cultura democratică necesară pentru a-şi alege conducătorii după criterii corecte. Vom avea o ţară plină de „sălbatici” care vor aplauda la televizor răfuielile dintre politicieni, uşor manipulabili, buni de scos în stradă pentru orice fel de cauză strâmbă. Într-un asemenea mediu, alegerile pot fi numite oricum, mai puţin democratice.