"Revolutionar" nu este tocmai atributul asociat in genere cu persoana lui Emil Constantinescu. In calitate de presedinte, s-a lasat intimidat de trupele "revolutionarilor" iliescieni, aparuti ca ciupercile dupa decembrie 1989 si determinati sa perpetueze valabilitatea si privilegiile mult ravnitelor certificate. Pe parcursul mineriadei din 1999, rolul sau a fost unul preponderent pasiv – de evitare, laolalta cu celelalte institutii ale statului, a colapsului total al tarii.
In prezent insa, acest Don Quijote mancat de molii incepe sa aduca din ce in ce mai mult a haiduc, declasandu-l pana si pe Miron Cozma. De ceva vreme actioneaza in spiritul neglorioasei traditii balcanice de a ramane in fruntea unor miscari odinioara progresiste chiar si atunci cand acestea au degenerat intr-un club de oameni exasperati, stimulati de regula doar de abjecte obiective materiale. Cel mai relevant, dar si dramatic exemplu in acest sens il reprezinta "Organizatia Revolutionara Interna Macedoneana" – miscare ce cautase, initial, sa cladeasca un stat progresist chiar in inima butoiului de pulbere al Balcanilor de Sud, dar care a degenerat in decursul unei singure generatii intr-o banda de contrabandisti si asasini mercenari. Din fericire, Emil este prea slab pentru a lua in calcul fie si un asemenea rol grotesc. Ramane prototipul subalternului apt a servi un sir lung de stapani total diferiti in speranta ca demersul ii va aduce un statut impozant si fel de fel de privilegii. Zoe Petre, fire mai nepregetatoare, pare mai degraba capabila sa duca orice fel de lupta – piratereasca sau nu – impotriva celor care i se interpun in cale.
Mai nou, Emil a decis ca a sosit vremea confruntarii cu UE, declarand ca eurocratii au luat-o complet razna, avand in vedere ca si-au dorit mentinerea lui Daniel Morar in fruntea DNA. Anterior, Tudor Chiuariu enuntase acelasi refren haiducesc, dar serviabilul Emil s-a grabit sa reitereze, cuminte, punctul de vedere al Palatului Victoria, executand ca atare ordinul primit din partea celui care pe vremea mandatului sau prezidential fusese doar un simplu subsecretar de stat. Habar nu am de motivele pentru care liberalii isi inchipuie ca Bruxelles-ul ar acorda vreo atentie declaratiilor lui Constantinescu. Delegatia Comisiei Europene in Romania
l-a trecut pe lista de "fosti" inca de acum cinci-sase ani, dupa ce se saturase de vesnicele sale solicitari de intalnire. In acea vreme, Actiunea sa Populara nu mai contenea cu denunturile la adresa lui Adrian Nastase pentru comportamentul sau de pasa ce trata o tara intreaga ca pe propria sa mosie. Acum, in schimb, tot sare in apararea aceluiasi Nastase, calcand in picioare intreaga mostenire a Seniorului cu o energie de-a dreptul furibunda – de altfel absenta pe parcursul letargicului sau mandat prezidential. Dintre toti demnitarii ante-1945 care au onorat, in cele din urma, sistemul comunist cu sprijinul lor, nici macar Gheorghe Tatarescu nu a dat dovada de asemenea servilism si oportunism precum, recent, Emil Constantinescu. Ex-presedintele a fost, de altfel, si secretar cu propaganda la comitetul de partid al Centrului universitar Bucuresti, pozitie pe care avea sa o descrie ulterior occidentalilor drept una mai degraba onorifica si care i-ar fi permis sa-i fereasca pe multi de repercusiunile sistemului tiranic. Abjectul rol pare a-i fi venit insa ca o manusa – s-ar zice ca s-a dovedit a fi in deplina armonie cu firea sa. Comparativ, la polul opus al universului moral al acelor vremuri s-au aflat oameni precum Gheorghe Ursu, ucis in bataie intr-o inchisoare comunista, in timp ce tortionarii sai au continuat sa ramana in libertate gratie bunavointei presedintelui Constantinescu.
Ca geolog, va sti ca rocile se dezagregheaza sau se descompun in urma unor presiuni si influente constante exercitate de alte elemente. Dar Emil Constantinescu nu a fost decat o surplomba aparuta in inneguratul peisaj postdecembrist, transformata de-acum definitiv intr-o gramajoara de praf purtat, din cand in cand, de cate un vanticel peste stepa Baraganului. Oriunde s-ar afla, spiritul lui Corneliu Coposu va fi certamente dispensat de sacrilegiul unei reintalniri cu jalnica umbra a celui despre care sperase ca poate deveni continuatorul aspiratiei sale catre o Romanie verticala.
