Primii veniţi în politica pluripartidistă, în 1990, s-au cramponat de putere în stilul din care proveneau. Ion Iliescu a încercat să înlocuiască partidele cu nişte facţiuni în cadrul unuia mare, de fapt unic, după modelul în care-şi desfăşurase nu numai ucenicia, ci şi o întreagă carieră. FSN asta era. Poporul român – mă rog, plus minorităţile naţionale – a validat viziunea dlui Iliescu atunci, prin voturile masive exprimate la primele alegeri, cele din 1990 şi 1992. Şi, când foştii aparatcici sperau că lucrurile s-au stabilizat, la alegerile din 1996, surpriză. Ori, poate, partidele erau destul de infiltrate ca să poată fi aduse la putere, în ideea, atât de vehiculată în epocă, „la vremuri noi, tot noi”. Aş înclina să optez pentru o combinaţie a celor două posibilităţi, cam ca-n decembrie ’89, când au fost, în stil -românesc, şi revoluţie, şi complot.
În 1996, aşadar, s-a pus în practică şi alternanţa la putere, poate doar ca să se demonstreze că avem o democraţie validă şi că putem fi luaţi în serios de către celelalte ţări democratice, în vederea NATO şi UE. Plus că, tot atunci, s-a experimentat prima oară şi aducerea la putere a unei formaţiuni politice a celei mai importante minorităţi din ţară, UDMR. Şi experienţa a prins atât de bine, încât şi astăzi se mai practică. Până aici, lucrurile au mers, am avut deci alegeri democratice, la care se influenţa şi manipula electoratul în mod vizibil, dar vorba e că erau libere. Inclusiv pentru manipulatori. Deşi lucrurile, din punctul de vedere al cetăţeanului, nu mergeau deloc bine. Cădeau bănci, în capul cetăţeanului, fireşte, în al cui aţi fi vrut? Se făceau privatizări aiurea, ca să nu zic de-a dreptul frauduloase. Dar asta e o altă poveste. Cea economică. Să ne mărginim deocamdată la cea politică.
Apăruseră şi alte instrumente ale democraţiei, cum ar fi moţiunea de cenzură (ce bine îi va fi sunat acest cuvânt, al doilea, lui Ion Iliescu, obişnuit cu ea, cu cenzura, încă din tinereţea sa, revoluţionară, nu-i aşa?), ordonanţele de urgenţă, pentru care guvernele sunt abilitate în timpul cât Parlamentul e în vacanţă. Şi ce dacă trebuie ca Parlamentul să fie în vacanţă, el poate fi eludat cu ordonanţele şi când e la lucru, că mintea multora dintre cei prezenţi tot în vacanţă este. N-am spus că e odihnită, ea face calcule, dar altele decât cele pentru care a fost aleasă să stea acolo, sus. Şi, uite-aşa, viaţa democraţiei româneşti mergea înainte nesmintit, fără şovăială. Ca-n cântecul de demult – „neclintiţi urmăm partidul…”.
Nu se întâmplase încă până anul trecut ca vreo moţiune de urgenţă să aibă succes şi vreun guvern să cadă din cauza asta. S-a întâmplat, că şi la noi se poate, nu numai la ei. A căzut al nu ştiu câtelea guvern Boc la moţiune? Nu-i nimic, preşedintele, după încercări evident fără speranţă de succes, l-a desemnat tot pe dl Emil Boc, iar Parlamentul ce să facă el ca să nu fie dizolvat? L-a votat. Şi aşa am avut, în realitate, o remaniere de guvern, dar i s-a spus guvern nou. Adică am fentat şi această formă democratică. De fapt, nu am fentat-o, că şi asta e admisă, dar, oricum, nu am experimentat cea mai importantă schimbare care ne-a rămas necunoscută, şi anume aceea de coaliţie de guvernare, între două alegeri. Cu eforturi pe seama bugetului statului, a fost lăsat sânge din opoziţie pentru a se obţine o nouă grupare în Parlament, şi de la unii, şi de la alţii, de stânga şi de dreapta, astfel încât s-a creat o coaliţie care poate să nici nu voteze, că tot nu are opoziţia destule voturi ca să dea jos Guvernul. În Evul Mediu, la orice boală, doctorul lăsa sânge cu lanţeta. Azi, se pare că nu mai merge. Nu-i vorbă că nici atunci, de cele mai multe ori, pacientul nu se făcea bine.
Şi acum instrumentul democratic original: interzicerea votului celor de la putere, ca nu cumva să pună – unul, doi, două’ş cinci – bilele greşit şi să ne trezim fără guvern. Unora le e milă de parlamentarii de la putere că a trebuit, săracii de ei, să stea lipiţi de bănci şi să se uite cum se distrau ceilalţi votând. Guvernul în funcţie a rămas acolo, cu zero voturi pentru. Frumoasă performanţă! De invidiat. Democraţie românească, deh. Originală, aşa cum şi-o dorea dl Ion Iliescu acum douăzeci de ani. Nu-i pentru cine se pregăteşte… Iar imediat după o moţiune de urgenţă, hop şi a doua, cu aceeaşi soartă previzibilă. Asta, ca să se bagatelizeze şi moţiunea de urgenţă.
Şi dacă, în alte ţări, nu poţi să-i crezi chiar întotdeauna pe oamenii politici atunci când promit ceva, la noi s-a instituit regula ca nu cumva să spui ceva credibil că, dacă o faci, eşti dat afară din clasă. Politică, fireşte. Doar din acest punct de vedere e ca-n comunism, unde, vorba lui Bulă, nu vedeai ce auzeai. Şi totuşi, am crezut că se vor face nu ştiu câte mii sau sute de kilometri de autostrăzi, că o să trăim bine, că… Şi uite că, deodată, preşedintele ne avertizează că nici în Europa criza nu s-a terminat sau ar putea reveni, precum şobolanii din „Ciuma” lui Camus, într-o cetate fericită. Acuma, noi nu suntem în pericol, că nu suntem o „cetate fericită” şi n-am fost niciodată.
Dar, staţi puţin, păi, dacă n-am trăit bine când ne-a ameninţat cu asta dl preşedinte, poate că nici mai rău ca, vorba lui Creangă, anul ăsta, anul trecut şi de când ne ştim n-o să ne fie. Logic ar trebui ca dl preşedinte să nu aibă dreptate nici de data asta. Dar dacă tocmai acum o nimereşte, mai ales că nu depinde de el?
