Recent, preşedintele Băsescu a considerat oportună o includere în Constituţie a unei prevederi care să instituie obligaţia ca deficitul bugetului public să nu depăşească anual 3% echivalent PIB. O asemenea prevedere constituţională n-ar fi deloc rea! Cel puţin în cazul României n-ar fi deloc rea! Aşa, în general, analizând problema, o astfel de prevedere este discutabilă, dar în cazul României ar trebui să fie în afara oricărei discuţii, cu toate că tocmai în cazul unei ţări în situaţia economică a României nu ar fi nimerit să fie avută în vedere.
Aceste enunţuri contradictorii au o explicaţie simplă. Ideea rezolvării prin Constituţia însăşi a unor probleme cruciale pentru echilibrele economice – de care depind şi stabilitatea politico-socială, şi securitatea naţională – a izvorât din indisciplina financiară notorie a unor state, care contrastează de decenii cu disciplina financiară asumată şi practicată de alte state. Când asemenea state diferite se strâng într-un mecanism unic – cum este în cazul Uniunii Europene, care în plus mai vrea să devină şi să fie tratată ca o entitate – o regulă comună trebuie să fie adoptată. De alt-fel, încă mai de mult, înscrierea într-un deficit bugetar sub 3% echivalent PIB este un criteriu de apartenenţă la UE şi o obligaţie fără echivoc de participare la zona euro.
Numai că unele ţări au respectat această obligaţie, iar altele nu! În timp ce mecanismele imaginate pentru penalizarea indisciplinaţilor n-au fost convingătoare şi operaţionale. Iar, în condiţiile crizei, pragul cu pricina a fost depăşit masiv în mai toate ţările europene, din cauza tratării bolii datoriilor cu noi datorii, îndeosebi aşa-zis suverane, adică cu datorii de stat care să acopere datorii private! De unde şi criza datoriilor suverane, pe care vor trebui să le plătească, imediat şi în timp, contribuabilii, care în majoritatea cazurilor n-au nici o vină sau nici măcar vreo implicare. În aceste împrejurări, Germania – ai cărei contribuabili se văd, în con-diţiile crizei, nevoiţi, spre a apăra euro, să plătească excesele altora – s-a gândit că n-ar fi rău dacă ar forţa o re-zolvare constituţională a problemei ca mijloc de precauţie pentru viitor. Este nimic altceva decât o pre-siune din partea celor disciplinaţi asupra indisciplinaţilor financiar spre a se disciplina şi ei: prin Constituţie, dacă altfel se dovedeşte că nu se poate!
Demersul german este total injust faţă de ţările estice mai puţin dezvoltate, că-rora li s-ar răpi astfel o pârghie importantă de promovare a dezvoltării prin deficite bugetare mai ridicate. Mai toate ţările occidentale au folosit masiv practica deficitelor bugetare înalte pentru stimularea investiţiilor publice în infra-structura rutieră, feroviară sau social-culturală. Şi să vii acum, după ce ai ocupat poziţii economice şi politice puternice prin asemenea practici, să schimbi regulile jocului pentru cei ce bat şi ei la uşa dezvoltării, interzicându-le practicile cu pricina, nu prea este deloc în regulă! Mai ales în cazul unei ţări ca România, încă subdezvoltată de-a binelea şi cu o datorie publică mică, semn că a practicat deficite bugetare scăzute, spre deosebire de alţii care au datorii publice uriaşe, ce depăşesc însuşi cuantumul PIB-ului, tocmai în urma practicării ani la rând a unor deficite bugetare supradimensionate.
Totuşi, preluarea de către România a iniţiativei germane de disciplinare financiară prin Constituţie se justifică. În existenţa ei capitalistă – deja de peste două decenii -, România a dovedit fără echivoc că deficitele bugetare n-au fost folosite mai deloc pentru investiţii şi că doar furturile din banul public au fost mai mari dacă deficitele au fost mai ridicate. Cu nişte deficite publice limitate constituţional, într-adevăr posibilităţile de dezvoltare vor fi teoretic mai slabe, dar măcar posibilităţile de furt din banul public vor fi practic mai mici!
Ilie Şerbănescu este -analist economic
