Următorul preşedinte francez va fi… candidatul partidului socialist François Hollande. În urmă cu o lună, orice predicţie rostită cu o astfel de certitudine ar fi sunat imprudent, dacă nu absurd. Incertitudinea predomina. Patru candidaţi au dominat competiţia şi nimeni nu ar fi îndrăznit să prezică cei doi candidaţi care vor ajunge în al doilea tur al alegerilor. Într-adevăr, cursa prezidenţială părea mai strânsă decât oricând în perioada recentă.
Dintr-o dată, s-a întâmplat ceva – nu un eveniment în sine (deşi a început cu prima călătorie electorală a lui Hollande la mijlocul lunii ianuarie), ci mai degrabă un proces aproape ireversibil, care poate fi rezumat după cum urmează: o mare par-te dintre francezi vor să pedepsească un preşedinte care a căzut în dizgraţie.
Francezii nu ar fi îndrăznit să facă acest lucru dacă nu ar fi găsit o alternativă credibilă. Hollande, un candidat mai corect şi mai hotărât decât ar fi crezut majoritatea alegătorilor francezi, a dat o voce (şi o faţă) unei dorinţe larg răspândite de a-l respinge pe preşedintele în exerciţiu, Nicolas Sarkozy.
Asta nu înseamnă că Hollande este carismatic. Dimpotrivă, există în continuare îndoieli cu privire la gravitatea sa în comportament, ca să nu mai vorbim de îngrijorări serioase cu privire la realismul sau înţelepciunea programului său politic. Dar, spre deosebire de fostul său tova-răş, Ségolène Royal, care a luptat împotriva lui Sarkozy pentru preşedinţie în 2007, el arată şi sună „real”.
De acum înainte, campania pare gata să se transforme într‑o luptă clasică între stânga şi dreapta, dar cu o diferenţă majoră între cele două strategii ale candidaţilor principali. Hollande vrea să transforme alegerile prezidenţiale într‑un referendum împotriva lui Sarkozy, care, având în vedere lipsa sa de popularitate, încearcă să elaboreze o luptă în termeni de valori şi experienţă.
Într-adevăr, esenţa mesajului campaniei lui Sarkozy a devenit: „Poate nu vă place de mine personal (ceea ce, apropo, ar fi o greşeală pentru că eu nu sunt aşa cum mă vezi, iar experienţa mea la putere m-a transformat profund), dar sprijini valorile mele conservatoare, deoarece ele reprezintă ceea ce crezi cu ade-vărat. Într-o lume care se schimbă atât de rapid şi brutal, aveţi nevoie de stabilitate şi de continuitate. Pot să vă ofer asta”.
Accentuând diferenţele ide-olo-gice dintre el şi Hollande, Sarkozy este, de asemenea, adus la judecată, într-un mod mai deschis decât oricând, în faţa electoratului de extremă-dreapta al lui Marine Le Pen, candidata din partea Frontului National, ca şi cum preşedintele ar fi simţit că ea nu va putea strânge suficiente semnături pentru a beneficia de un loc pe buletinul de vot. Această strategie avea sens în primul tur de scrutin, dar prin atragerea alegătorilor de extremă-dreapta în primul tur Sarkozy ar putea pierde sprijinul alegătorilor de centru în turul al doilea. Aceştia ar putea fi dispuşi să voteze pentru „experienţă”, dar nu pentru un „conservator creştin”, care se abate de la valorile umaniste.
În orice caz, unii ar putea argumenta că francezii sunt nedrepţi faţă de preşedintele lor. Sarkozy a trebuit să se confrunte cu situaţii extrem de dificile, iar palmaresul lui este departe de a fi unul sărac. La începutul mandatului său, Franţa a fost la cârma Uniunii Europene şi s-a dovedit a fi un lider iscusit. Înţelegând gravitatea crizei economice care a izbucnit în 2008, el a reacţionat rapid şi cu o energie remarcabilă. Sarkozy a lansat, de asemenea, o reformă majoră şi pe termen lung a sistemului de pensii şi a învăţământului superior. A făcut alegerile corecte de a interveni în Côte d’Ivoire şi Libia.
Se pot adăuga cu uşurinţă mai multe astfel de exemple. Pe scurt, Sarkozy a încercat sincer să reformeze o ţară paralizată. El nu poate fi considerat vinovat pentru rata ridicată a şomajului, având în vedere amploarea crizei mondiale.
Cu toate acestea, dacă nu se întâmplă o minune în ultima clipă – o greşeală majoră din partea lui Hollande care să îi distrugă credibilitatea sau o nouă revenire a crizei care să alimenteze dorinţa alegătorilor de a asigura continuitate la conducere – Sarkozy pare condamnat să fie cel de-al doilea preşedinte cu un singur mandat din istoria Republicii a Cincea, după Valéry Giscard d’Estaing.
În 1981, Giscard a fost învins în mare parte ca urmare a „trădării” fostului său prim-ministru, Jacques Chirac, care a candidat împotriva lui. În 2012, nici un om din tabăra lui Sarkozy nu îl va trăda pe preşedinte (cei care încearcă acest lucru, ca fostul prim-ministru Dominique de Villepin, nu au primit nici un sprijin). Trădătorul este însuşi Sarkozy, care a înşelat aşteptările susţinătorilor săi şi a consolidat ostilitatea adversarilor săi.
Sarkozy a făcut acest lucru mai ales la începutul preşedinţiei sale şi probabil va fi pedepsit în 2012. El s-a schimbat în bine, dar numai până la un anumit punct şi în mod clar nu suficient pentru majoritatea francezilor, care, în conformitate cu ultimele sondaje de opinie publice, pur şi simplu nu pot suporta ideea ca el să apară pe ecranele televizoarelor lor pentru încă cinci ani.
Desigur, aşa cum obişnuia să spună fostul prim-ministru britanic Harold Wilson, „o săptămână este o perioadă lungă de timp în politică”, iar Sarkozy va deveni oficial candidat la preşedinţie abia săptămâna aceas-ta. Cu toate acestea, îi va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să prevină transformarea viitoarelor alegeri într-un referendum emoţional şi negativ faţă de persoana lui. 
