de Martin Guzman și Joseph E. Stiglitz
Argentina nu a mai achitat, pe 30 iulie, tranșa semianuală pentru rambursarea către creditorii săi a obligațiunilor care au fost restructurate după ultima insolvență a țării, din 2001. Deși statul argentinian depozitase 539 milioane dolari la Banca New York Mellon, cu câteva zile înainte, tocmai în acest scop, instituția bancară nu a putut transfera fondurile către creditori, deoarece judecătorul federal american Thomas Griesa a decis că Argentina nu îi poate plăti pe cei care au acceptat restructurarea datoriilor până când nu returnează datoriile – inclusiv cu dobânzi din trecut – către cei care au respins restructurarea.
A fost pentru prima dată în istorie când o țară dornică și capabilă să-și plătească creditorii a fost blocată de un judecător. Media a susținut că decizia înseamnă o nouă insolvență a Argentinei, dar hashtag-ul Twitter #Griesafault (combinație de cuvinte între numele Griesa și sintagma „default = a fi în întârziere de plată“ – n.t.) este mult mai cuprinzător. Argentina și-a îndeplinit sarcinile către cetățenii săi și către creditorii care au acceptat restructurarea obligațiilor de plată. Dar decizia judecătorului Griesa nu face decât să încurajeze comportamentul cămătăresc și amenință funcționarea piețelor financiare internaționale, pentru că nu ține cont de un principiu de bază al capitalismului modern: datornicii insolvenți au nevoie de un nou început.
Insolvența statelor este un eveniment obișnuit care are mai multe cauze. Pentru Argentina, drumul către falimentul din 2001 a început prin umflarea datoriilor suverane în anii ’90, care a avut loc pe fondul reformelor economice neoliberale cunoscute sub numele de „Washington Consensus“, despre care creditorii au crezut că vor duce la îmbogățirea acestei țări. Dar experimentul a eșuat, iar Argentina a suferit o profundă criză economică și socială, cu o recesiune care a durat din 1998 până în 2002. La final, 57,5% din argentinieni, un procent-record, erau sub pragul sărăciei, iar rata șomajului a explodat până la 20,8%.
Argentina și-a restructurat datoriile în două runde de negocieri, în 2005 și 2010. Mai mult de 92% din creditori au acceptat noua situație și au primit obligațiuni de schimb și obligațiuni indexate la PIB. Înțelegerea a funcționat atât pentru stat, cât și pentru cei care au acceptat-o. Mai mult, economia și-a revenit, astfel încât obligațiunile indexate în funcție de PIB au adus un profit bun. Dar așa-numiții investitori „vultur“ au văzut o oportunitate pentru a face profituri și mai mari. „Vulturii“ nu s-au numărat niciodată printre investitorii pe termen lung în Argentina, nici printre optimiștii care să creadă că politicile „Washington Consensus“ vor funcționa. Au fost simpli speculanți care s-au năpustit pe piață după insolvența din 2001 și au cumpărat obligațiuni la doar o fracție din valoarea lor nominală, de la investitori panicați. Apoi au dat în judecată Argentina pentru a obține 100% din valoarea acestora. NML Capital, o sucursală a fondului de investiții Elliot Management, a cheltuit 48 milioane dolari pe obligațiuni în 2008; prin decizia judecătorească a lui Griesa, NML Capital ar trebui să primească 832 milioane dolari – un câștig de peste 1600%.
Cifrele sunt atât de mari, în parte, deoarece „vulturii“ caută să obțină și dobânzile din trecut, care pentru unele titluri de valoare includ și o primă de risc de țară – o rată a dobânzii mai mare, oferită pentru a compensa teama de o nouă insolvență. Griesa a considerat că acest lucru este acceptabil. Economic vorbind, nu are sens. Când o țară plătește o primă de risc pentru datoriile sale, înseamnă că insolvența este o posibilitate. Dar dacă o instanță judecătorească decide că o țară trebuie să-și ramburseze întotdeauna datoriile, atunci nu mai există nici un risc care să fie compensat.
Rambursarea în termenii impuși de judecător ar devasta economia Argentinei. NML Capital și alți „vulturi“ reprezintă doar 1% din creditori, dar ar primi în total 1,5 miliarde dolari. Ceilalți care nu au acceptat restructurarea datoriilor (6,6% din totalul creditorilor) ar primi 15 miliarde dolari. Și, deoarece acordul de restructurare prevedea că toți creditorii care l-au acceptat pot cere aceleași condiții cu cei care nu l-au acceptat, Argentina ar putea fi obligată să returneze încă 140 miliarde de dolari.
Fiecare argentinian ar trebui să plătească peste 3.500 de dolari – mai mult de o treime din venitul mediu anual pe cap de locuitor. În Statele Unite, dacă s-ar aplica un procent echivalent, ar însemna să forțezi fiecare cetățean să scoată din propriul buzunar circa 20.000 de dolari – totul doar pentru a alimenta buzunarele unor miliardari care storc până la capăt o țară.
Mai mult, existența trocurilor pe riscul de credit creează posibilitatea altor câștiguri pentru „vulturi“. Aceștia pot cere rambursări substanțiale, chiar dacă obligațiunile sunt plătite.
Până la decizia din 30 iulie, „vulturii“ au purtat și o campanie de înspăimântare a opiniei publice. O a doua insolvență în 13 ani ar reprezenta un regres uriaș pentru Argentina – au susținut ei – care va amenința economia fragilă a țării. Dar acest lucru ar fi presupus că piețele financiare nu ar fi distins între o insolvență reală și una impusă pe cale judecătorească. Din fericire, au făcut-o: ratele dobânzilor pentru mai multe categorii de împrumuturi corporate ale Argentinei nu au crescut după eveniment. De fapt, costurile de împrumut erau mai scăzute la sfârșitul lunii iulie decât media pentru restul anului.
În cele din urmă, decizia Griesa înseamnă costuri mari nu atât pentru Argentina, cât pentru economia globală și pentru țările care au nevoie de acces la finanțele externe. America va suferi, de asemenea. Instanțele sale au fost o parodie. După cum remarca un observator, era clar că Griesa nu a înțeles nici un moment complexitatea a ceea ce judecă. Sistemul financiar american, deja specializat în exploatarea americanilor săraci, și-a extins acum eforturile de exploatare la nivel global. Statele care se împrumută nu vor mai avea încredere – și nici nu trebuie – în corectitudinea și competența sistemului judiciar american. Piața pentru emiterea unor astfel de obligațiuni se va muta în altă parte.
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în Economie, este profesor la Universitatea Columbia.
Martin Guzman este cercetător la Departamentul de Economie și Finanțe al Școlii de Afaceri a Universității Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
