Exista conceptul de "mediu-al-reflectiei". Am citit ca e vorba despre un concept romantic, al lui Schlegel. In sfarsit, sa ramanem la sintagma. Reflectia este un act, un proces, ceva ce se desfasoara, deci se intampla undeva. Intr-un mediu, asadar. Mediul reprezinta, in consecinta, un fel de substanta a reflectiei, acel "ai cu ce" (asta ca sa nu luam in considerare un alt fel de "ai cu ce", vulgar, care se refera la capacitatea individului de a reflecta). Acest concept, mediu-al-reflectiei, l-am gasit intr-un studiu despre critica estetica; despre, daca vreti, teoria artei. De la opera la receptor, drumul nu e drept dar, in cazurile fericite, e imediat. In ce sens? Opera de arta care ne place se constituie ea insasi intr-un mediu al reflectiei sau, altfel spus, reprezinta o prezenta care iriga mediul inconjurator cu acel ceva care face posibila – si chiar cheama – reflectia. Vine vorba acum despre televiziune. Ceea ce "se da" la televizor poate fi, teoretic, un generator de mediu de reflectie.
De la obiecte, la voci si la montaje complexe cum sunt filmele. Dar, de fapt, e aproape imposibil sa se intample astfel. Unde v-ati pus televizorul? In sufragerie, in dormitor? In baie? OK, dar nu aveti o sala pentru televizor, nu? E un obiect printre altele. Daca va uitati la un program, o faceti stand in casa, printre fiinte si obiecte familiare. Cu totul altceva se intampla daca va uitati pe fereastra, cum ninge, de pilda. Acolo, da, putem vorbi de un "mediu". Dar televizorul nu e nicidecum un acolo. Nu exista un drum de la telespectator la ecran, ei se intalnesc, am putea spune, fiecare mergand pe drumul lui. La toate prostiile astea m-am gandit in timpul unei discutii frumoase, intre Tereza Brindusa-Palade si H.-R. Patapievici, "Inapoi la argument", despre contemplare si gandire filosofica. Mda, nu merge. Nu poti convinge cu asa ceva la televizor.
Trebuie sa te straduiesti sa urmaresti un dialog de genul asta sub forma de emisiune. Televiziunea se adreseaza in alt fel: ca prada animalului, prin miscare (si, in plus, prin forta de evocare a cuvintelor). Televiziunea stie altceva. Am vazut-o pe eleva porno, in emisiunea lui Capatos. Kaput "mediu-al-reflectiei". Dar, pentru ca televiziunea e incapabila de asa ceva, ramane excitatia. Exista o putere formidabila a corpului, care se estompeaza tocmai in perceptia estetica, dar care izbucneste atunci cand nu e continuta de reflectie. Eleva porno – o fetita bruneta, care articuleaza rar, atenta sa nu vorbeasca prost sau prostii – e imaginea trupului dezlantuit: eu sunt muschii mei; ochii, buzele, tatele si fesele mele. Nu fac acum teoria pornografiei – au facut-o altii. Spun doar ca, poate, sa ajungi star porno inseamna tocmai sa-ti uiti trupul cu care ai pornit sa cuceresti lumea.
Altceva e clar: eleva porno este obiectul absolut al televiziunii. socul, excitatia, repulsia – dorinta – sunt ceea ce poate rupe ecranul televizorului de mediul cotidian – cel care NU este al reflectiei. In eleva porno, televiziunea ofera telespectatorului singurul lucru pe care-l poate oferi: o inervare, o senzatie, un act fiziologic care, insotit de opinie ("e bine sau nu ca esti eleva porno?") iti da certitudinea ca traiesti ACUM. Cred ca visul chimeric al omului e animalul, dar i-e teama sa recunoasca.
