Învățământul preuniversitar românesc se confruntă, în acest moment, cu o mare dilemă: au voie profesorii să recomande cumpărarea unei cărți ce reprezintă un suport necesar pentru buna desfășurare a lecției?!
Conform unei circulare trimise în școli, Ministerul Educației Naționale interzice folosirea manualelor și a auxiliarelor școlare neavizate, invocând un articol din Legea Educației Naționale. Tot în acest document se precizează că, în cazul în care nu va fi respectată această obligaţie, Ministerul Educaţiei Naţionale îşi rezervă dreptul de a sesiza organele de stat abilitate în legătură cu încălcarea cu vinovăţie a prevederilor art. 69 alin. (1) din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Este vădită intenția de intimidare a cadrelor didactice care îndrăznesc să nu pună în aplicare această dispoziție.
Ce se întâmplă, de fapt?
În învățământul preuniversitar sunt materii la care manualele nu au mai fost revizuite de foarte mulți ani și din acest motiv nu mai concordă cu actualele programe de învățământ, iar calitatea conținuturilor lasă mult de dorit, făcându-le inutilizabile. De această situație au profitat unele edituri care au scos pe piață, an de an, suporturi de curs ce conțin atât partea teoretică aferentă fiecărei lecții din programă, cât și partea aplicativă realizată în conformitate și după structura examenelor naționale. Competiția a făcut ca aceste instrumente didactice să aibă o calitate satisfăcătoare, fiind acceptate de majoritatea profesorilor și părinților. Prețul este modic – spre exemplificare, prețul unei culegeri de matematică este comparabil cu prețul unui pachet de țigări. Folosind o strategie de marketing, editurile îmbogățesc conținutul în fiecare an și pentru ca aceste cărți să nu poată fi transmise de la o generație la alta sau pentru a nu se crea un stoc suficient și necesar în bibliotecile școlare.
Acțiunea ministerului lezează grav procesul de învățare
Manualul reprezintă interfața dintre noțiunile predate și activitatea propriu-zisă de învățare. Acesta este un instrument de lucru indispensabil pentru elevi, pentru că urmează îndeaproape programa analitică, exprimând într-un limbaj adecvat ceea ce este necesar pentru ca elevii să poată atinge obiectivele pedagogice cuprinse în programa şcolară. Fără a-l suspecta pe ministrul Educației de interese meschine, consider că acțiunea de interzicere, până la momentul acreditării, a auxiliarelor școlare nu reprezintă soluția potrivită. Inexistența unor manuale utilizabile la clasă este o consecință a neimplicării ministerului în gestionarea acestei situații. „Până în acest an școlar, elevii primeau zeci de auxiliare la începutul anului școlar, iar manualele le parveneau abia în semestrul al doilea sau deloc. De ce? Simplu, caracatița auxiliarelor cu tentacule până în minister trebuia hrănită cu bani negri sau gri, iar cum cifra de afaceri anuală a acestor edituri este, din analiza unora, de peste 100 milioane de euro, interesul pentru această temă este unul pe măsură“, a spus Liviu Pop. Cu această declarație se confirmă faptul că adevărata problemă este în curtea ministrului și că personalul cu putere de decizie este principalul vinovat de perpetuarea acestei stări. Orice ministru poate hotărî acordarea sau declinarea unor atribuții privind personalul din subordine, iar o anchetă internă ar fi putut stabili cine se face vinovat pentru situația existentă. Numai că ministrul a luat o altă măsură care afectează interesele școlii românești.
Cum au reacționat dascălii
Există o mare tensiune în rândul majorității profesorilor din învățământul preuniversitar. De curând, a apărut apelul „Dreptul la educație“, semnat de sute de cadre didactice și intelectuali de seamă din societatea românească. Ei îi transmit ministrului Educației că acțiunea sa afectează drepturi fundamentale – cum ar fi: dreptul profesorului de a-şi alege resursele didactice, dreptul de a publica, dreptul părinţilor de a calibra şi direcţiona educaţia propriilor copii, dreptul statului de a investi în educaţie – și că limitarea acestor drepturi se asociază cu cenzura. Personal, mă așteptam ca în această situație fără precedent cadrele didactice să nu dea dovadă de obediență, pentru că într-o lume liberă niciun ordin ministerial nu poate să-i interzică unui cadru didactic să intre la clasă cu auxiliarul pe care și-l dorește. Totodată, rolul de îndrumător în educație îi permite profesorului să recomande orice carte pe care o consideră necesară în evoluția învățării. Obediența este în antiteză cu atitudinea atunci când se încearcă limitarea dreptului la inițiativă profesională.
Psihologul Stanley Milgram a făcut un experiment despre obediență, al cărui rezultat l-a făcut celebru. El a observat că obedienţa foarte mare manifestată de subiecţii săi este rezultatul unei „stări agentice“. Aflată în această stare, o persoană „acceptă definiţia realităţii date de autoritate“, se supune indicaţiilor furnizate care îi transmit ce să facă, se consideră un instrument aflat la dispoziţia autorităţii. Din punctul său de vedere, răspunderea pentru tot ceea ce face revine în întregime autorităţii care emite ordinele, el acţionează în numele ei, iar de consecinţe e responsabilă tot autoritatea. Deoarece există un transfer de responsabilitate către sursa care manifestă autoritate, capacitatea subiectului de a resimţi rușine sau vinovăţie scade semnificativ.
El a mai observat că, dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care să-i facă să creadă că responsabilitatea le aparţine, ei nu mai sunt nici pe departe atât de obedienţi faţă de ordinele primite.