Râsul joacă un rol crucial în toate culturile de pe mapamond, dar încă nu se ştie cu precizie originea acestui gest. În mod evident, este vorba de un fenomen social moştenit din timpuri străvechi – oamenii au tendinţa de a râde de 30 de ori mai mult într-un grup sau o colectivitate decât în solitudine. Cu toate acestea, se menţine misterul privind originile sale ca formă de comunicare.
Un nou studiu publicat în revista "Proceedings of the National Academy of Sciences" sugerează că râsul este, de fapt, un mod de a semnala teama. Un grup de cercetători americani au constatat că doar pe de-o parte râsul este o formă de "împrietenire".
Studiind râsul din 24 de culturi diferite, specialiştii de la Universitatea California au descoperit că oamenii pot identifica "prietenii" şi "necunoscuţii" pe baza caracteristilor acustice ale râsului.
Râsul spontan, provocat de conversaţie sau evenimente, apare în primele luni de viaţă, chiar şi la bebeluşii orbi sau surzi. Iar acest gest transcende nu doar graniţele culturale, dar şi cele ale timpului, având o istorie de peste 10 milioane de ani. În timp a fost considerat ca o formă de toleranţă la durere sau ca un indicator al poziţiei sociale, însă principala sa funcţie constă, se pare, în crearea şi aprofundarea legăturilor sociale.
În timpurile străvechi, calitatea relaţiilor interumane era crucială în lupta pentru supravieţuire, iar dezvoltarea strategiilor de stabilire a unor alianţe includea probabil şi râsul ca o formă de afiliere sau chiar de negociere, constatată inclusiv la cimpanzei, în timpul unor experienţe ludice, ca expresie a unor trăiri emoţionale.
Astfel, apariţia râsului se încadrează în primele forme primitive de verbalizare emoţională pe diferite categorii de stări: bucurie, tristeţe, furie, durere şi teamă. Iar creşterea nivelului de control vocal a făcut posibilă dezvoltarea limbajului, inclusiv prin mimica râsului, ca unealtă de construire a relaţiilor sociale, pentru a creşte şansele de supravieţuire individuală şi colectivă.
Oamenii de ştiinţă demostrează că a existat la origini un "râs de nevoie", forţat şi voliţional, care apoi s-a transformat într-un râs de imitaţie, contagios, prezent mai ales în cazul primatelor evoluate. Iar cât despre râsul autentic, spontan, acesta se pare că are anumite caracteristici speciale acustice, cu tonalităţi înalte, inconfundabile.
