„Traian Băsescu, de ce ţi-e frică, nu scapi!”, a tunat Dan Voiculescu, şeful micropartidului cu antene, după ce preşedintele a decis să nu promulge legea pensiilor şi să o retrimită în Parlament.
Deşi însoţită de imagini înfăţişându-l pe Felix cu o căutătură fioroasă, alese cu grijă de angajaţii săi responsabili cu propaganda, declaraţia liderului PC nu sperie pe nimeni mai mult decât zbieretele unui smardoi de mahala care se agită cu un bolovan în mână în timp ce ţine o distanţă prudentă de adversar. Prin declaraţii similare, toţi cei care i-ar pune pielea pe băţ lui Băsescu au ţinut să arate mulţimii care aştepta cu nesaţ să asiste la o tăvăleală pe cinste că nu lipsa lor de curaj sau motivaţie, ci laşitatea duşmanului i-a împiedicat să îi tragă o cafteală memorabilă. Frica sa de a nu fi suspendat din nou şi abandonat de popor la referendumul demiterii l-a salvat – şi nimic altceva.
Toată circăreala nu are alt scop decât să asigure fondul sonor diversionist necesar abandonării unei strategii politice în care nici liderii PSD şi PNL nu mai cred de ceva vreme: suspendarea lui Băsescu nu mai are şanse nici măcar câte a avut în 2007. În acest context, maimuţăreala lui Voiculescu nu face altceva decât să ofere pretextul perfect pentru ca Ponta şi Antonescu să se distanţeze de ea, pozând superior şi uşor jenaţi.
Primul pas l-a făcut deja liderul PSD, care şi-a mutat definitiv tirul de la preşedinte înspre conducerea Parlamentului: „N-a promulgat-o de frică, de nefrică, din calcule, e mai puţin important. Pentru noi rezultatul este important, acela că legea aceasta ar fi afectat milioane de pensionari şi i-ar fi convins pe toţi că în Parlament poţi să furi orice lege pentru că se promulgă de Traian Băsescu”.
Motivele ţin prea puţin de sprijinul pe care Băsescu îl are în Parlament sau la Curtea Constituţională, ori de procedura greoaie de validare a unui referendum pe tema demiterii şi mult mai mult de altceva.
Le-a luat aproape un an conducătorilor PSD şi PNL, dar în final au înţeles lecţia pe care au primit-o la alegerile prezidenţiale de anul trecut. Un lucru pe care sponsorii lor economici nu vor nici acum să îl accepte: că le va fi imposibil să demonstreze că Băsescu este mai rău decât ei. Că Băsescu reprezintă un pericol mai mare pentru stabilitatea şi integritatea statului de drept şi pentru şansele acestei ţări de a se însănătoşi decât Vîntu, Voiculescu, Patriciu şi toţi politicienii pe care îi au prin curte.
Băsescu are defecte cu carul. Şi-a dezamăgit o mare parte din electoratul care l-a susţinut frenetic în 2004 pentru că nici măcar nu a încercat să fie justiţiarul care a promis că va fi şi pentru că nu a impus o politică economică autentică de dreapta. El ar fi putut fi învins anul trecut dacă s-ar fi confruntat cu un adversar care demonstra că poate fi mai bun decât el. Strategia celor care s-au unit împotriva lui a fost însă aceea că „Băsescu este mai rău decât noi”.
A fost într-un fel inevitabilă. Nici Vîntu, nici Voiculescu, nici Patriciu nu puteau spera la mai mult. Fiind conştienţi de modul în care sunt percepuţi în societate, ori poate doar de cât de vizibile erau firele care îi legau de politicienii pe care îi scoseseră la înaintare, au mizat totul pe „om fi noi cum om fi, dar el este chiar mai rău”. Acesta a fost eşafodajul ideatic pe care s-a clădit strategia demonizării sale – bătăuşul, alcoolicul etc. Şi care în final i-a pierdut. Pentru că, indiferent cât de mulţi oameni vor aduce să vorbească la televizor, nimeni nu va putea manipula atât de profund încât să convingă un număr suficient de mare de persoane că Băsescu este mai dăunător statului român, societăţii decât Vîntu, Voiculescu şi Patriciu.
Este pur şi simplu o misiune imposibilă. Este ca şi cum cineva şi-ar fi propus, în 2000, să-i convingă pe români să-l aleagă pe Vadim. Indiferent cât de mulţi oameni îl urăsc pe Iliescu pentru că a furat revoluţia sau pentru că a ratat relansarea României, niciodată el nu va pierde în faţa unui Vadim. Şi dacă ar fi candidat de 20 de ori împotriva lui, Vadim nu l-ar fi învins niciodată. De ce? Pentru că, indiferent cât de confuză ar fi societatea noastră, niciodată nu va face o alegere atât de profund greşită.
Acalmia relativă din primele luni ale anului i-a făcut pe mulţi să creadă că trupa anti-Băsescu a înţeles unde a fost greşeala. Tot ce s-a întâmplat însă din mai încoace demonstrează contrariul. Cu prima ocazie care le-a ieşit în cale s-au autoconvins că ideea „este chiar mai rău decât noi” mai are încă şanse. Că tăierile de salarii şi pensii vor fi exact argumentul care le-a lipsit anul trecut pentru ca zugrăvirea portretului demonului de la Cotroceni să se desăvârşească.
Modul în care s-a dezumflat săptămâna trecută momentul apoteotic al declanşării unei noi suspendări, clădit cu trudă, prin demonstraţii de stradă şi maraton tele-sindical, arată însă că, în privinţa demiterii lui Băsescu, între sponsori şi politicieni a apărut o fisură iremediabilă. Mogulii nu o să abandoneze, probabil, până în 2014 speranţa de a-l scoate pe Băsescu de la Cotroceni în şuturi, dar liderii de partid care ar trebui să le pună iar în aplicare strategia au dat deja un semnal clar că nu vor să-şi mai lege numele de o nouă înfrângere. Că nu vor să mai deconteze obsesiile şi himerele altora. Indiferent de preţ.
