În loc să rezolve problema în spatele ușilor închise, România și Ungaria țipă, scuipă și înjură. O probă a reluării istoriei, care face parte din recuzita eternilor marginali, incapabili să-și depășească reflexele de periferie.
Bolnavă și fără acces la propria memorie recentă, Ungaria ridică ziduri pentru a se proteja de valul nesfârșit al refugiaților care-i tranzitează teritoriul. Budapesta uită că, jumătate de secol, țara a fost izolată de lumea civilizată prin garduri similare, care i-au ținut pe unguri captivi sistemului concentraționar dirijat de la Moscova. Înainte de 1989, zidurile delimitau dictatura comunistă din estul Europei de societatea deschisă spre care voiau să migreze esticii. Premierul ungar, Viktor Orban, readuce în discuție necesitatea împărțirii Europei, de data asta după criteriul bogat-sărac, fiindcă gardurile lui sunt făcute nu doar pentru a stăvili exodul dinspre Levant spre Occident, ci și pentru a produce o separare clară între Europa Centrală și Balcani, adică între statele mai bine situate și cele care nu reușesc să-și depășească handicapul istoric.
Această filosofie venită din partea unui stat estic care în perioada comunistă a avut de înfruntat despărțirea artificială de Europa arată suficiența arogantă a Ungariei și incapacitatea liderilor ei de a se adapta la regulile nescrise ale Uniunii Europene. Acum două săptămâni, în mod ironic, trenurile inscripționate cu „25 de ani de Europă fără granițe“, pline de sirieni și irakieni, care urmau să plece dinspre Budapesta spre München, au fost îndreptate într-o direcție necunoscută. Simbolul spațiului fără granițe a fost abolit de fapt în Ungaria, poate și fiindcă Bruxelles-ul nu a sărit în niciun fel în ajutorul ungurilor excedați de cei aproape 200.000 de refugiați care au intrat în țară anul acesta.
Soluția inginerească a gardului de sârmă ghimpată de 175 de kilometri, dublat de un zid înalt de 4 metri, construit de-a lungul frontierei sârbo-ungare, urmează să fie prelungită și spre granița cu România, pentru a evita inaugurarea unei noi rute migraționiste. Budapesta a avertizat Bucureștiul în acest sens, dar între cele două părți nu a existat nicio discuție, pentru că relațiile româno-ungare s-au răcit din nou după instalarea lui Victor Ponta ca prim-ministru, după ce una dintre primele sale decizii din această poziție a fost să renunțe la ceea ce perfectase predecesorul său: autonomia Universității de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș.
De ce între două state care au semnat un Parteneriat Strategic în urmă cu 13 ani nu pot exista discuții înainte ca topografii unguri să facă măsurătorile pentru gardul ce va fi construit pe frontiera româno-ungară, înainte ca șeful Guvernului de la București să spună că decidenții politici de la Budapesta „nu sunt cu nimic mai buni decât cei din Siria, Libia sau alte țări din care fug respectivii refugiați“ și înainte ca ministrul ungar de Externe să transmită un comunicat de presă în care scrie că Victor Ponta „și-a pierdut autocontrolul și, prin declarațiile sale iraționale, a jignit întreaga Ungarie“?
Poate pentru că trecutul continuă să dicteze forma viitorului, pentru că nici la București, nici la Budapesta nu s-au căutat soluțiile unei împăcări solide în așa fel încât resentimentele să poată fi atenuate, iar cele două țări să încerce să prevină incendiile viitorului.
