Victimă a unui viol de grup urmat de o tentativă de sinucidere, fata de 19 ani, Speranţa, a fost pacienta mea în 1989. Speranţa avea o afecţiune rară, sex psihologic masculin- şi cînd urina o făcea ca băieţii, nu lăsîndu-se pe vine ca fetele, şi, desigur, era atrasă de alte femei, pe care încerca să le protejeze, şi nu de bărbaţi. Patru bărbaţi din satul ei s-au hotărît să îi dea o lecţie de feminitate, au bătut-o, legat-o şi i-au arătat pe rînd plăcerile heterosexualităţii. S-a petrecut în România europeană şi creştină în celebrul an 1989, numai că nu a făcut nimeni un film despre asta. În 1993, cînd România rezista cererii Consiliului Europei de a decriminaliza homosexualitatea consensuală şi avea cei mai mulţi oameni în puşcărie pentru crima de a fi făcut sex în alt fel decît noi, majoritatea, (deşi în intimitatea casei lor) am scris despre ea şi, desigur, un senator de la România Mare m-a denunţat ca lesbiană chiar în plenul înaltului for democratic.
Cînd cazul Tanacu a umplut ziarele, printr-o coincidenţă, în aceleaşi luni din anul 2006 în care un fost director al centrului cultural francez monta piesa mea „Evangheliştii” ca protest contra cenzurii la români, doar pentru a declanşa noi valuri de încercări de cenzură şi ameninţări, societatea noastră a părut un moment că stă pe gînduri. Că îşi pune unele întrebări fundamentale. Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? Din păcate, întrebarea cea mai pregnantă a devenit repede cum e posibil să ne facem aşa de rîs în străinătate. Ca şi la problema ţiganilor, la care slavă Domnului, şi în aspectele ei contemporane, şi în cele istorice, ai ce să te întrebi, jalea noastră cea mai mare este cum ne văd străinii. Ne văd pe toţi ţigani? Ne văd pe toţi primitivi? Ne văd pe toţi superstiţioşi şi bigoţi? Problema cu ţiganii cerşetori şi artiştii neinhibaţi e că expun pe faţă, voluntar sau involuntar, asemenea aspecte ale identităţii noastre, în loc să ne arate cum sîntem de fapt: cei mai vechi urmaşi ai Romei, singurii latini într-o mare de barbari, apărătorii Occidentului de invazia otomană, singurii care nu au început niciodată un război contra altora, etc. Am avut un moment de optimism cînd diverşi oameni tineri, care vedeau, în condiţii precare, „Evangheliştii”, stînd ore întregi la coadă ca să prindă un bilet, mi-au scris să mă întrebe „De ce Isus învie la sfîrşit?”. Chiar aşa, într-o piesă demascată ca anticreştină, după ce două ore ţi se pare că totul a fost o eroare, că altcineva a fost crucificat, că scrierea evangheliilor e un masiv efort de propagandă îndreptată contra ordinii romane, de ce la sfîrşit personajul Isus, asasinat, se ridică şi merge cu cuţitul în el, ia în braţe cadavrul Mariei Magdalena şi îi spune „Nu te teme. Deseară vei fi cu mine în Paradis?” Cam asta m-a întrebat acum douăzeci de ani şi Andrei Şerban- şi de la întrebarea asta trebuiau să pornească toate celelalte. Pentru cine crede că arta există ca să ne facă să punem întrebări, să ne (re)descoperim pe calea unei înţelegeri.
Orice optimism aş fi avut e pe cale să îmi treacă cînd văd discuţiile legate de ecranizarea cazului Tanacu în „După dealuri”, unde în loc să discutăm marile întrebări deschise de film văd că facem exerciţii sterile de ce am fi spus noi dacă eram în locul juriului de la Cannes (nici un risc, nu ne vor invita pe nici unul la anul). Ceea ce au ratat să facă ziarele, conduse de spectaculosul imediat, şi cărţile Tatianei Niculescu, ea însăşi o apropiată a mediului călugăresc, şi nu veritabil cineva din afară, condusă mai ales de grija scrupuloasă ca fiecare amănunt al poveştii să fie corect redat (ca să închidă deci, nu să deschidă), ar fi trebuit să reuşească filmul. Nu cred că m-aţi auzit prea des lăudîndu-l pe frate-meu, dar „După dealuri”- poate cu excepţia ultimului sfert de oră- e acel gen de artă care ar trebui să răscolească şi în fiinţa cea mai inhibată intelectual unele întrebări fundamentale despre societatea românească. Detaliile nu au nici o importanţă, şi atribuirea vinei, înclinaţie fundamentală, dar primitivă, o putem lăsa deoparte. Arta de cel mai înalt rang trebuie să facă pe oricine, indiferent de educaţie, ocupare, etc, să îşi pună marile întrebări. Nu să le răspundă: pentru asta avem ştiinţe umane şi sociale. Dar să le pună. Începînd cu aceea strigată chiar în film, dar al cărei ecou nu l-am văzut pe nici un forum. De ce nu are femeia voie în altar? De ce acest sentiment de teroare, minunat redat, în jurul mesei de prînz, cînd o călugăriţă raportează îngrozită că „Alina a intrat în altar”? De ce acest lucru e interzis în bisericile ortodoxe, că la alte confesiuni (catolici, protestanţi) nu e la fel? Ştie cineva? Aţi întrebat vreodată pe tatăl sau mama dvs, sau poate pe vreun preot sau un prieten? Şi ce-a spus?
Dacă ignorăm detaliile, că nu avem de -a face cu un documentar, ci cu un film de ficţiune, descoperim şi mai multe întrebări fundamentale. Ne uităm- şi la fel publicul occidental al filmului- la o formă de organizare socială în care un bărbat guvernează cu autoritate maximă bunăstarea colectivă şi individuală a unui grup de femei (cele două nefiind totdeauna şi neapărat în armonie), ajutat de un set de reguli care, fără să fie vechi (că ni se citesc păcatele după părintele Cleopa), sînt pe de o parte primitive intelectual, pe de alta extraordinar de concrete, încercînd să reglementeze şi cele mai minore aspecte. Or, chiar fără o provocare majoră de tipul celei văzute în film, de ce ar funcţiona acest tip de organizare? De unde ar lua un bărbat cunoştinţele, tactul, sensibilitatea pentru a organiza viaţa unor femei, oricîtă bunăvoinţă paternală ar avea? Cum se ajunge ca într-o ţară din secolul XXI în Europa să avem asemenea comunităţi- şi nu puţine- în care creaturi precum cele din film, refugiate pentru că nu au familie, sau pentru că bărbaţii lor le agresează- să consimtă să îşi tranzacţioneze integral autonomia individuală în schimbul unui adăpost într-o chilie fără electricitate şi într-o lume în care toate întrebările sînt selecţionate de alţii şi răspunsurile oferite cu caracter obligatoriu? Iar această organizare să fie aşa de dezirabilă faţă de alternativa de dincolo de dealuri, încît să existe- vedem în film- chiar o listă de aşteptare?
Şi încă nu se opresc aici întrebările pe care ar trebui să ni le punem. Oare de ce asemenea colectivităţi, chiar atunci cînd vor binele, sfîrşesc prin a asasina individul? Să fie oare o genă criminală contra libertăţii individuale în orişice formă, oricît de benignă şi de paternal organizată, a colectivismului? Tot în „Evangheliştii”, citez din memorie (originalul e pe pagina mea), personajul Isus îi reproşează profesorului de filosofie că „eşti iubit cum doar omul singur poate fi” şi „iubirea care ne va mîntui va fi altfel, va fi una în care toate singurătăţile să se piardă, cum s-a pierdut singurătatea lui Dumnezeu cînd a creat lumea”. Dar poate aşa ceva fi emulat, retrăit sau măcar înţeles? Şi nu cumva încercarea e sursa unor pericole teribile?
Fundalul acestui microunivers nu e altul decît lumea noastră. O cunoaştem oare? Ne punem despre ea mai multe întrebări decît despre evanghelie, libertate individuală, dragoste? Cîţiva comentatori, foarte puţini- Cătălin Tolontan, Iulian Comănescu, Vlad Mixich- au întredeschis uşa spre social cînd au scris că filmul ar trebui văzut în Parlament şi pe baza lui făcut un program de guvernare. Pentru că e filmul unei societăţi nedezvoltate şi segregate, a cărei elită parvenită îşi întreţine iluzia unei egalităţi cu Europa cu home cinema, poşete Vuitton şi gresie scumpă, dar în care doar 26% din mediul rural (în care trăiesc 46% ) au acces la canalizare, faţă de 94% media în UE (tot de noi trasă în jos). După dealuri nu e o societate asistată, ci o societate uitată, şi care nu se simte bine în sălbăticia ei, sau nu am avea de patru ori mai multe tulburări de sănătate mentală la zece mii de locuitori decît media europeană. Asta, pe lîngă mai banalele tuberculoze (de şase ori mai mult ca media europeană), boala care l-a răpus pe poetul nostru naţional (sifilis, de cinci ori media UE), femei ucise de maternitate ( de patru ori media UE) din care multe prin avort septic (de cinci ori mai mult ca media europeană) şi mortalitate infantilă (dublă ca în Europa după ce am făcut progrese). Nu mai adaug violenţa provocată de alcool sau incestul domestic, că aţi avea acolo măsura societăţii noastre şi explicaţia pentru care mînăstirea sau exilul sînt singurele căi de evadare.
Ce poate înflori într-o asemenea societate, decît spaima şi superstiţia cea mai teribilă? De ce spun că amănuntele sînt irelevante – decît pentru grefier sau procuror- este că avem o mie de alte poveşti ca Tanacu din estul Europei, începînd cu cea chintesenţială, „Spaima”, schiţa lui Pantelimon Romanov în care doi ţărani ruşi care păzesc o casă unde s-a spînzurat un consătean sînt speriaţi de un strigăt. Sîntem în timpul războiului civil, e plin de fugari şi unul din ei a intrat pe întuneric pe altă uşă căutînd un adăpost, a dat de mort şi a urlat de groază. Satul întreg se strînge, convins că e Necuratul, şi se propune fie să fie bombardat cu ouă de Paşte (dar nu avem, că nu e Paşte) sau lovit cu un ciomag (ca şi oul, sare înapoi dacă e dracu’ şi nu un păcătos oarecare). „Ţăranul se strecură la vreo doi paşi de cel ce şedea pe pământ. Oamenii amuţiră văzând cum se ridică măciuca grea.În clipa următoare răsună o izbitură însoţită de-un plescăit şi un trosnet, aşa cum loveşti o oală cu smântână, şi cel ce şedea se pleoşti la pământ. – Nu-i el!… strigă cu un oftat de uşurare mulţimea”.
Capacitatea unei societăţi de a-şi pune întrebări despre ea însăşi şi despre cum se poate civiliza păstrîndu-şi specificul este factorul esenţial al transformării unei societăţi nedezvoltate. Acest spirit critic, despre ale cărui începuturi avem un magnific eseu de Garabet Ibrăileanu, probabil nici acesta citit azi în şcoala românească ( îl găsiţi aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83:%C3%8Encheiere) a fost în mare suferinţă la noi în anii din urmă. Duşmanii săi s-au dovedit cei mai ambiţioşi din punct de vedere politic, sînt ceata reapepesist creştină care a vrut să reinstituie interdicţia avortului şi să dea toţi banii de programe sociale bisericii ortodoxe. Slăbiciunea intelectuală a sferei noastre publice, atîta cîtă e, a ajuns teribilă, fie din cauza multelor dezertări spre Occident, fie, pur şi simplu, că ne seacă energia că purtăm o bătălie aşa de sterilă la acelaşi nivel cu anul 1900, chit că de partea noastră or fi Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Lucian Pintilie şi, mai nou, întreaga generaţie talentată de cineaşti. Ce ne oferă aceştia din urmă va deveni un nou început, sau încă o ocazie pierdută? Despre asta şi altele, vă aştept să vorbim duminică la dezbaterea De ce nu iau românii premiul Nobel , ora 14.30 la tîrgul de carte, Bursa de contacte 3.20, împreună cu mai mulţi prieteni, printre care Emil Hurezeanu, Daniel Dăianu şi Vasile Ernu.
Comentariile la textele Alinei Mungiu-Pippidi au fost desfiinţate la cererea autoarei şi vor fi reintroduse după alegerile din 2012. Puteţi comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteţi da o notă articolului mai jos.
