Imaginea cu faţa lungă a lui Victor Ponta, pe care se citea o tristeţe profundă, din ziua în care Klaus Iohannis depunea jurământul de preşedinte al României, în faţa Parlamentului, ar trebui să le intre bine în cap celor care mai cred că puterea în această ţară se câştigă cu slugărnicie, manipulare, jocuri oculte şi sfori trase în culisele politicii şi ale serviciilor de informaţii. La fel, trebuie să le intre în cap şi celor care mai spun că 25 de ani de la revoluţie au trecut „degeaba”.
Nu ştiu dacă noul preşedinte va avea succes în a-şi onora promisiunile, nici dacă simpatia populară, de care se bucură acum, va dura mai mult de câteva luni. Ştiu cu siguranţă însă că alegerea lui Iohannis a survenit într-un moment în care democraţia în această ţară era pusă în pericol de un politician care, deşi tânăr, se comporta în fruntea guvernului de parcă ar fi sărit în timp peste 25 de ani. Victor Ponta îşi construise o presă care să-l omagieze, şi-a comandat sondaje care să-l arate invincibil, a făcut legi care să-l menţină la putere (vezi ordonanţa traseiştilor), a dispus de banii statului după cum îi dictau interesele (vezi pomenile electorale), a ţinut justiţia la uşa Parlamentului şi a crezut că votul românilor este doar „o lozincă” (vezi declaraţiile despre problemele la alegerile din diaspora). Totuşi, Victor Ponta a pierdut zdrobitor alegerile din 16 noiembrie şi nu pentru că „aşa au vrut americanii”, după cum a declarat Liviu Dragnea, ci pentru că aşa au considerat românii că este mai bine pentru ei.
Chiar dacă a rămas prim ministru, Victor Ponta nu mai este nici pe departe omul de dinainte de alegeri. Tristeţea care i se putea citi pe chip, duminică, în Parlament, arăta că fostul „viitor preşedinte al României” ştie că a pierdut cam tot ce avea înainte de alegeri. Aroganţa de altădată s-a transformat în nesiguranţă, oamenii care-l venerau până nu demult acum nu-i mai răspund la telefon, iar parlamentarii care-l mai ţin (încă) la putere de abia aşteaptă o ofertă mai bună din tabăra cealaltă. Chiar şi televiziunile care făceau emisiuni cu unicul scop de a-i lustrui pantofii premierului, în direct şi la ore de maximă audienţă, îşi caută acum un alt stăpân, pentru că- nu-i aşa?- nu este deloc rentabil, în „lumea bună a presei libere”, să linguşeşti un pierzător al alegerilor.
Citeşte şi editorialul: De ce nu am motive să-i mulţumesc lui Băsescu pe 21 decembrie
Încetul cu încetul, Victor Ponta va deveni un simplu telespectator. De pildă, se poate uita acum la emisiunile de la Antena 3, acolo unde altădată era venerat, iar pe scaunul ce până nu demult îi era rezervat stau acum, cu obrăznicie, Alina Gorghiu, Ludovic Orban, oameni pe care nu ar fi dat doi bani înainte de alegeri. „Cât de repede au uitat ăştia de mine!” s-ar putea mira premierul. Şi chiar nu am nici un argument să-l contrazic.
Victor Ponta este trist şi pentru că sondajele care altădată îl scoteau pe primul loc în încrederea românilor îi arată acum realitatea crudă. La o lună de la alegerile prezidenţiale, premierul este mai jos cu vreo 20 de procente decât era la începutul anului, iar dacă trendul se menţine, în câteva luni, mulţi români vor şi uita că există un politician cu numele de Victor Ponta.
Premierul are de ce să fie supărat şi pentru că a trebuit să renunţe la titlul de doctor în drept. Aici ar trebui însă să le explice şi lui Liviu Pop şi celorlalţi oameni care l-au spălat în urmă cu doi ani de acuzaţiile de plagiat că nu a meritat să se compromită până într-acolo încât să spună unei ţări întregi că negrul este alb. Dar cine mai stă acum să judece slugărnicia unor oameni care oricum nu au nimic mai bun să-şi treacă în CV-uri?
Ştiu că, în general, nu este bine să te bucuri de necazul omului, dar tristeţea lui Ponta este totuşi o veste foarte bună pentru noi. Pentru că ce ar fi însemnat, oare, ca toată această maşinărie odioasă care a lucrat pentru a-l face pe liderul PSD preşedinte al României să fi avut succes? Ca Ponta să se fi cocoţat în vârful statului minţind, manipulând şi bătându-şi joc de această democraţie, câştigată atât de greu în urmă cu 25 de ani? Ne-am fi întors pur şi simplu în timp.
Vă mărturisesc că, pentru mine, faţa lungă a lui Ponta din ziua depunerii jurământului de către Klaus Iohannis a reprezentat principala ştire a zilei de duminică. L-am urmărit cu atâta atenţie pe Victor Ponta încât nici nu prea am fost atent la discursul noului preşedinte. Dar nu-mi pare rău. Am înţeles, încă o dată, ce minunată este democraţia.
