Când spui că anumite acţiuni ale unui om politic sunt benefice pentru ţară, de ce ar înţelege cineva că asta echivalează cu a-l cataloga pe acel personaj ca fiind fără pată, fără de greşeală, un Mesia? Pentru că este fie în căutarea unui idol pe care să-l venereze, fie a unui demon pe care să-şi verse furia pentru toate relele din jurul său şi căruia, implicit, să îi transfere povara propriei neputinţe. Calităţile şi defectele lui Traian Băsescu (dar şi sechelele relaţiei noastre cu Ceauşescu) l-au transformat într-un astfel de idol-demon. Poate doar Ion Iliescu în primii ani de domnie a mai polarizat într-atât judecata asupra faptelor sale.
De o vreme încoace, oricât de nuanţat şi de complex ai încerca să analizezi faptele preşedintelui, reacţiile sunt aproape invariabil în culorile adulaţiei sau ale urii: alb şi negru. În timp ce unii se orbesc singuri refuzând să vadă lipsurile şi greşelile celui pe care îl plasează cu evlavie mult deasupra staturii sale reale, ceilalţi aleg de asemenea să se raporteze la un portret hiperbolizat, decorat grotesc cu aşteptări nerealiste, însă doar pentru a le fi cât mai uşor să îl demoleze.
Să luăm campania anticorupţie şi antievaziune fiscală relansată recent de preşedinte. Va duce ea la eliminarea tuturor afacerilor oneroase pe bani publici? Evident că nu! Ar fi o naivitate să ne imaginăm că şi cea mai bine intenţionată şi executată ofensivă ar putea repara într-un timp scurt răul care a fost făcut în zeci de ani de pervertire nu doar a mecanismelor statului, ci şi a relaţiilor dintre oamenii aflaţi în administraţie. Nu s-a întâmplat nicăieri în lume un astfel de miracol şi nu o să se întâmple nici în România.
Va lovi ea în toate grupurile de interese? Cel mai probabil, nu. Traian Băsescu (ca şi toţi înalţii demnitari din trecut şi din prezent) a dovedit că are slăbiciunile lui – asfaltatorii, de exemplu, dintre care mulţi ar fi trebuit să ajungă deja după gratii dacă ne uităm la câţi bani au supt din fondurile publice şi la ce lucrări mizerabile au făcut de cele mai multe ori.
Presupunând că preşedintele şi oamenii-cheie implicaţi în această campanie nu ar avea nici un protejat, ar putea tăvălugul anchetelor să atingă simultan toate domeniile cangrenate de corupţie? Nu. La cât e de rânit în această ţară, şi dacă am angaja de zece ori mai mulţi procurori, ofiţeri de informaţii, poliţişti, inspectori fiscali şi agenţi de integritate, tot nu ar reuşi să scoată la lumină toate afacerile şi reţelele prin care se drenează bani publici spre conturi private. Nu există raport serios întocmit pe aceste probleme care să nu fi evidenţiat dimensiunile gigantice ale economiei subterane şi amploarea circuitelor financiare care rulează banii proveniţi din afaceri ilegale.
Chiar dacă am reuşi să recrutăm o armată de incoruptibili, românii nu îşi pot permite şi nu ar accepta cheltuiala pe care o presupune întreţinerea unui aparat justiţiar de asemenea proporţii – cu toate că, în timp, sumele recuperate ar depăşi cu mult cheltuielile. Pe de altă parte, nici nu ar trebui să ne dorim revenirea la spiritul de stat poliţienesc din perioada Ceauşescu. Ar fi doar o chestiune de timp până ce abuzurile ar deveni normă, iar corupţia din rândul incoruptibililor ar perpetua cercul vicios.
Faptul că unii mafioţi vor fi luaţi în vizor mai târziu sau chiar niciodată anulează beneficiile unei campanii direcţionate pe domenii prioritare? Nu. Cu două condiţii însă.
Investigatorii şi magistraţii trebuie să se perfecţioneze pentru a deveni mai eficienţi. Şi este obligatoriu să ţintească spre vârf. Să-şi concentreze resursele spre demnitari şi oameni de afaceri importanţi şi să ofere, cum se întâmplă în multe alte ţări, imunitate sau pedepse reduse peştilor mici cu condiţia să-i toarne pe cei mari. Doar aşa se poate reduce considerabil diferenţa de gabarit dintre resurse şi obiectiv.
Destructurarea reţelelor începând de sus în jos va avea efecte mult mai rapide decât dacă se procedează invers. Cu primii demnitari, politicieni şi oameni de afaceri de top care vor ajunge să fie condamnaţi la închisoare cu executare se va pune în mişcare efectul de domino. Şi, odată pornit, cu greu va mai fi oprit de cineva.
În asta constă, de fapt, importanţa campaniei promovate de Traian Băsescu şi aprobate în Consiliul Suprem de Apărare al Ţării. Chiar şi în scenariul cel mai păgubos, în care totul va fi redus la o farsă cu scopuri electorale, în care anchetatorii nu ar încălca ordinele politice şi nu ar deranja politicieni şi funcţionari peste un anumit nivel, efectele vor fi cât se poate de concrete şi pe termen lung.
Indiferent pe cine ar vrea să protejeze preşedintele acum, foşti colegi de partid, subalterni utili sau loiali, sponsori, companii cu care a făcut afaceri murdare, adversari politici pe care ar vrea să-i şantajeze ulterior, de la un anumit punct încolo, nimeni, inclusiv el, nu va mai putea garanta pentru nimeni. Poate va reuşi să le ţină spatele o vreme, dar pe termen lung consecinţele miilor de declaraţii pe care inculpaţii au început să le dea şi le vor da procurorilor sunt incalculabile. Nimeni nu poate fi sigur că nu va fi turnat de un fost complice strâns cu uşa de procurori, nici un procuror nu poate garanta că dacă doseşte o declaraţie compromiţătoare ea nu va fi scoasă la iveală mai devreme sau mai târziu de un alt coleg sau de un şef, în actuala guvernare sau în alta.
Într-o ţară în care corupţia a devenit stil de viaţă există avantaje şi dezavantaje. Avantajul este că poţi intra relativ uşor în horă, poţi face bani destul de repede şi sunt şanse mici să ajungi la răcoare. Dezavantajul pentru cei corupţi este că într-un astfel de climat devin indolenţi şi nu mai fac eforturi pentru a-şi acoperi urmele sau pentru a se proteja de potenţialele dezvăluiri ale complicilor. Consecinţa: piramida traficului de influenţă este un edificiu gigantic, dar cu soliditatea unui castel din cărţi de joc. O tumoră care întrece cu mult în dimensiuni corpul pe care îl parazitează, dar la fel de permeabilă ca o meduză. Este suficient să înţepi cu forţa membrana, să disloci câteva cărţi de joc din punctele nodale alte construcţiei, ca dezmembrarea restului să devină doar o chestiune de voinţă.
Exact din acest motiv, decizia lui Traian Băsescu de a începe forarea în structurile corupţiei ar putea declanşa un proces ireversibil. După ce sute sau mii de vameşi, poliţişti, magistraţi, funcţionari publici şi demnitari vor fi spus chiar şi o parte din ceea ce ştiu, puhoiul de informaţii compromiţătoare îşi va croi un drum propriu. Viitura nu va ţine cont de limitările pe care şi le-a fixat preşedintele, conştient sau nu, nici de vulnerabilităţile sale şi de faptele comise în trecut şi cu atât mai puţin de consecinţele pe care le-ar putea avea asupra lui după ce nu va mai fi preşedinte.
Indiferent de scopul politic şi de calculele cinice pe care şi le-ar fi făcut, gestul de a pune în mişcare măcar o parte din mecanismele justiţiei slujeşte interesul naţional infinit mai mult decât laşitatea marii majorităţi a oamenilor politici de azi şi de ieri, care au oferit protecţie structurilor mafiote ce operau sub nasul lor. Activ sau tacit, din foame de bani şi putere sau din frică, cu un scop precis sau dintr-o nemărginită prostie.
Însă tot ceea ce a început să se desfăşoare de o vreme încoace în vămi şi în alte instituţii este mai puţin relevant pentru cât de moral sau imoral este Băsescu, pentru cât de bun sau de rău este, pentru ce planuri şi calcule îşi face. Este relevant în primul şi în primul rând pentru şansa acestei ţări ca, după 22 de ani de tăcere complice, să se mişte, în sfârşit, ceva.
Esenţial este şi să privim această schimbare cu luciditate şi obiectivitate şi să aplaudăm sau să criticăm efectele ei, nu calităţile sau defectele persoanei care a iniţiat-o.
