În sfârşit, Comisia Europeană a dat publicităţii pe 12 mai comunicarea privind întărirea guvernanţei economice europene. Pentru România este mai mult decât o discuţie despre deficit şi ţinte bugetare, este şansa de stabilitate economică pe termen lung.
Una dintre lecţiile dureroase ale tranziţiei este că nu avem resurse interne pentru responsabilitate fiscală. Experienţele din aceste zile nu fac decât să întărească impresia. Nu suntem în stare să cheltuim cât producem nici când economia duduie, nici când se gripează. Faptul că am ieşit din anii de creştere economică cu un deficit bugetar triplat între 2004 şi 2008 a fost deprimant. Faptul că un guvern fără probleme de susţinere în Parlament nu a fost în stare să se ţină de un program de reducere a cheltuielilor clar şi convenit cu FMI şi Comisia Europeană este exasperant. Sebastian Lăzăroiu avea dreptate – miniştrii guvernează uitându-se la televizor. Au ales astfel cea mai proastă variantă: au încasat ghionturile pentru nişte reforme pe care doar le-au anunţat, dar nu le-au făcut, apoi a venit şi decontul real al lipsei de reforme. În acelaşi timp, ce au văzut la televizor nu a fost deloc încurajator: populism ieftin atât de la stânga – PSD, cât şi de la dreapta – PNL, cu presa crezând că datoria ei sacră e să demaşte cât de criminal e un guvern care reduce cheltuielile, apoi care nu reduce cheltuielile, apoi pentru cum reduce cheltuielile.
Pe scurt, nu avem nici politicienii, nici instituţiile (cu excepţia firavă a Băncii Naţionale), nici presa, dar mai ales nici publicul care să preseze pentru responsabilitate fiscală. În martie, am descris pe lung această stare de infantilizare generală în care privim către bugetul de stat ca la Moş Crăciun – să ne dea, că doar are un sac fără fund – în raportul CRPE „Să nu ne fie frică de Fondul Monetar European”. Treceam acolo în revistă variantele de lucru vehiculate la Bruxelles pentru ca UE să poată controla preventiv guvernele naţionale iresponsabile şi împiedica scenarii ca cel grecesc. Iată deci că avem o propunere oficială a Comisiei Europene.
Este mai modestă decât se aştepta. Comisia vrea doar să pună nişte dinţi unui mecanism care şi-a dovedit deja ineficienţa. Este vorba despre Pactul de Stabilitate şi Creştere. Pactul este instrumentul formal care a dus la adoptarea euro. Potrivit lui, statele membre trebuie să respecte anumite limite de responsabilitate fiscală, printre care cele mai importante sunt un deficit bugetar de maximum 3% şi o datorie de maximum 60% din PIB. Ce păţesc cei care nu respectă aceste criterii? Ar trebui să primească amenzi. Dacă observă devieri de la aceste limite, Comisia poate propune Consiliului (adică adunarea guvernelor naţionale) aplicarea unei amenzi. Ei bine, această amendă nu a fost aplicată niciodată. Deşi se numeşte „Pact” şi sună foarte pretenţios, documentul nu a fost aplicat din motive politice. Nu e mare lucru să sari acolo cu nişte procente, nu pică lumea – cam aceasta era logica. De fapt, pică. Asta se vede acum cu Grecia şi cu neîncrederea generală în moneda euro.
Să vedem ce propune Comisia. În primul rând, doreşte instituirea unei verificări prealabile (ex-ante) a proiectelor de bugete naţionale, care ar trebui supuse unei evaluări colegiale de către alte state membre (peer-review). Asta ar trebui să preîntâmpine punerea în faţa faptului împlinit. Prezumţia optimistă este că dacă o ţară se ştie evaluată de către suratele sale din UE se va comporta responsabil. Optimismul propunerii este exagerat după părerea mea. Şi până acum funcţiona supravegherea reciprocă, doar că nu prealabilă, iar ruşinea nu a funcţionat. Nu ar trebui să subevaluăm dorinţa oamenilor de a trăi mai mult decât li se întinde plapuma, iar ruşinea nu prea funcţionează în cazuri de decizie colectivă (doar consumăm cu toţii din bugetul statului, care e al nimănui).
A doua măsură ar fi crearea unor depozite la care ar contribui statele atunci când economia merge bine, pentru a consuma din aceste depozite atunci când vin vremuri tulburi. Aşa cum sună din Comunicarea Comisiei, propunerea nu spune foarte multe. Nu e clar dacă vor contribui toate statele sau doar cele cu probleme. De ce ar contribui Suedia şi Germania la un fond permanent care ar urma să fie consumat de Italia şi Grecia? Şi nu le-ar încuraja pe acestea din urmă să fie iresponsabile în continuare? Sau poate ar fi ceva similar cu propunerea de creare a unui Fond Monetar European la capitalizarea căruia ar contribui doar statele care încep să depăşească criteriile Pactului de Stabilitate (vedeţi detalii despre mecanismul financiar concret în raportul CRPE mai sus pomenit). S-ar crea astfel un Fond Monetar European de facto fără să fie creată o nouă instituţie ca atare?
În fine, Comisia propune şi ca celor care nu respectă criteriile să li se taie accesul la fondurile europene. O idee îndreptată clar către Europa de Est. Dar asta se putea face şi până acum formal, doar că nu s-a pus în aplicare. De ce? A fost urmată aceeaşi logică politică: nu se face ca ălora săraci şi iresponsabili să le mai tai şi din banii de dezvoltare.
Comunicarea Comisiei nu schimbă deci radical peisajul instituţional şi formal. Însă pare să indice o schimbare serioasă de comportament. Comisia şi majoritatea ţărilor din UE se simt trădate: noi am fost blânzi şi nu am aplicat regulile la sânge şi uite unde am ajuns. De acum înainte, vom fi mai răi decât spun chiar regulile de pe hârtie. De aceea, schimbarea va fi mai mare şi mai profundă decât se citeşte direct din Comunicarea Comisiei. Documentul trebuie citit în contextul său istoric. Ne va prinde bine? Da. Vom avea un supraveghetor extern serios. Dacă l-am fi avut prin 2006-2008, am fi fost azi într-o cu totul altă situaţie, cu deficit mic şi cu cheltuieli sociale încă suportabile.
Din păcate, vestea foarte proastă este că aderarea la euro se amână din nou, se vede din alt document recent al Comisiei despre convergenţă. Pare că se dezvoltă deja două piste separate privind guvernanţa economică europeană: ţările din euro şi cele din afară. Pentru primele, supravegherea va fi mai serioasă, pentru celelalte, care nu pun în pericol direct moneda comună, între care şi noi, va depinde de voinţa politică de moment în Comisie şi Consiliu. Şi asta nu e bine, din motivele expuse mai sus.
Deci, cu cât intrăm mai repede în zona euro, cu atât mai bine şi pentru sănătatea noastră financiară. Balivernele că ne e mai bine în afară sunt doar atât, baliverne. Asta, dacă nu vrem să plătim mereu prin inflaţie, devalorizare sau deficit bugetar ineficienţa statului şi a unui număr limitat de firme. Deci, când aderăm la euro? Acum nu mai este 2015, ci 2018. Sau când vom fi pregătiţi. Doar că dacă mergem tot aşa nu vom fi pregătiţi niciodată. Fără un program major care să ţintească aderarea la euro ca obiectiv politic naţional nu se va întâmpla.
