Doi cetăţeni români şi-au pierdut viaţa în cursul operaţiunilor armatei algeriene împotriva grupului de terorişti islamişti care au ocupat complexul de exploatare a gazelor de la In Amenas, în sud-estul Algeriei, şi au luat ostatici câteva sute de angajaţi algerieni şi cetăţeni străini.
Ionuţ Tiberiu Costache, un inginer de 36 de ani din Bărcăneşti, a murit, după toate informaţiile, joi după-amiază, în timpul atacului armatei algeriene, iar cel de-al doilea a murit ieri dimineaţă, într-un spital, ca urmare a rănilor suferite tot joi. Alţi trei români au scăpat cu viaţă şi se află în grija autorităţilor române. Cei trei români salvaţi sunt George Iachim din Constanţa, Liviu Floria din Piteşti şi un inginer din Ploieşti.
Toţi au copii şi toţi se află în siguranţă. Primii doi au dat declaraţii televizate în care au povestit cum s-au baricadat în birouri şi s-au ascuns de teroriştii care ocupaseră complexul de la In Amenas, relatări care par să justifice decizia autorităţilor române de a nu face public faptul că numărul românilor care lucrau acolo era de cinci, nu unul cum fusese anunţat oficial zilele trecute. Sâmbătă, în cadrul conferinţei de presă pe care a susţinut-o împreună cu prim-ministrul Victor Ponta după încheierea crizei, ministrul de Externe a motivat această decizie prin faptul că exista posibilitatea ca ceilalţi români să fi fugit sau să se fi ascuns şi că o informare de la Bucureşti privind numărul exact de români aflaţi la In Amenas ar fi putut alerta teroriştii de existenţa lor.
La rândul său, Victor Ponta a ţinut să sublinieze faptul că România a avut „puţine, foarte puţine” lucruri pe care le-ar fi putut face în această criză. Victor Ponta are, probabil, dreptate. Autorităţile române nu au putut acţiona pentru eliberarea ostaticilor pentru că nu au fost informate de guvernul algerian cu privire la situaţia ostaticilor români nici în timpul operaţiunii de joi şi nici măcar ulterior. După cum susţine comunicatul de ieri al MAE, care confirmă decesul celui de-al doilea român, „autorităţile algeriene nu au informat complet şi corect, în prealabil, autorităţile române, în legătură cu situaţia de sănătate reală a cetăţeanului român”. Acest comportament al algerienilor este consistent cu tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile. Autorităţile de la Alger nu a informat nici un alt guvern al ţărilor ai căror cetăţeni erau ostatici, nici asupra stării acestora, nici asupra acţiunilor de forţă pe care le-a întreprins. Nici asaltul de joi, nici cel final, de sâmbătă, nu au fost aduse la cunoştinţa guvernelor de la Paris, Londra, Tokyo sau Oslo. Nici măcar americanii nu au fost informaţi asupra intenţiilor algerienilor. De ce a ales guvernul algerian să pună în pericol viaţa ostaticilor şi a menţinut secretul asupra operaţiunilor militare?
Nici o preocupare pentru ostatici
Cifrele date ieri publicităţii de autorităţile algeriene erau de 23 de ostatici şi 32 de terorişti ucişi, dar erau însoţite de un avertisment că numărul victimelor ar putea să crească în urma cercetărilor la faţa locului. Potrivit Associated Press, care cita un ofiţer algerian – membru al echipei de deminare sosită ieri dimineaţă la In Amenas după raidul de sâmbătă, pe raza rafinăriei se aflau „numeroase cadavre”. Versiunea oficială a Algerului este că sâmbătă, forţele speciale algeriene au ucis ultimii 11 islamişti nu înainte ca aceştia să-i execute pe ultimii şapte ostatici – trei belgieni, doi americani, un japonez şi un britanic – pe care îi mai ţineau prizonieri. Nici această operaţiune nu a fost comunicată guvernelor ţărilor respective, la fel ca şi cea de joi.
Luarea de ostatici s-a încheiat cu o baie de sânge. Jon Marks, expert în cadrul think-tank-ului britanic Chatham House, specializat în probleme de securitate globală susţine că operaţiunile armatei algeriene nu au avut nici un moment drept obiectiv salvarea ostaticilor, ci anihilarea grupului de terorişti islamişti cât mai rapid şi mai decisiv cu putinţă. Actualul regim al preşedintelui algerian Abdelaziz Bouteflika a dus un război sângeros împotriva revoltei islamiste în anii ’90, un război soldat cu aproximativ 100.000 de victime, care a rămas departe de prim planul mondial, în pofida atrocităţilor comise de părţi. Despre regimul lui Bouteflika s-a speculat că va fi următorul, după Tunisia, care va cădea victimă Primăverii Arabe, dar lucrurile nu au stat astfel, în bună măsură şi din cauza fidelităţii armatei faţă de regim.
Atacul de miercuri a fost cu atât mai surprinzător cu cât într-un deceniu de conflict, islamiştii nu au atacat niciodată instalaţiile de petrol şi gaze, nici măcar pe cele din nordul ţării unde operau, darămite pe cele din deşert. Atacul de miercuri a pus guvernul algerian într-o poziţie umilitoare şi acesta a dorit să-şi dovedească forţa printr-o acţiune brutală. Deşi asaltul armatei algeriene a luat prin surprindere guvernele occidentale, ele n-ar trebui să le surprindă, susţine Marks, care subliniază că istoria confruntărilor dintre armată şi islamişti arată că preocuparea pentru securitate prevalează faţă de cea pentru vieţile ostaticilor.Cu alte cuvinte, algerienii nu ar fi acceptat prelungirea crizei astfel încât să permită guvernelor occidentale să încerce să negocieze cu islamiştii eliberarea ostaticilor.
Legătura cu Mali, o diversiune Al Qaeda?
Autorii luării de ostatici au pretins în interviurile pe care le-au acordat că au venit din nordul Mali, iar printre revendicările lor se afla şi încetarea operaţiunilor militare franceze din Mali. Potrivit lui Andrew McGregor, expert antiterorist în cadrul Jamestown Foundation, think-tank asociat cu serviciile de informaţii americane, această legătură ar putea fi o diversiune a grupării Al Qaeda în Magreb (AQIM). Potrivit lui McGregor, liderul terorist, Mokhtar Belmokhtar (a.k.a. Khalid Abu al-Abbas), poreclit „Chiorul” sau Marlboro Man, cel care a revendicat atacul, s-a desprins de Al Qaeda în octombrie, pentru a-şi forma propria grupare „Brigada semnatarilor în sânge”, care operează în munţii din nordul statului Mali. La începutul lunii decembrie, aminteşte McGregor, Belmokhtar a condus o coloană înarmată până aproape de graniţa algeriană, ocupând localitatea Al Khalil, fapt care i-a determinat pe algerieni să închidă frontierele cu Mali.
Or, remarcă McGregor, între Al Khalil şi In Amenas este o distanţă în linie dreaptă de aproape 1.200 de kilometri. În condiţiile în care alegerienii erau déjà alertaţi de prezenţa sa, este puţin probabil ca Belmokhtar să-şi fi putut transporta, trupele, armamentul şi muniţia pe o asemenea distanţă fără a fi detectat. În schimb, In Amenas se află la doi paşi de graniţa libiană. Potrivit lui McGregor, adevărata revendicare a teroriştilor a fost eliberarea a circa 100 de islamişti din închisorile algeriene, nu încetarea conflictului din Mali. Astfel algerienii s-au grăbit să acţioneze pentru a ascunde faptul că luarea de ostatici nu are nici o legătură cu Mali, ci cu Algeria şi faptul încă şi mai grav, că Al Qaeda are o nouă bază pentru operaţiuni teroriste în Libia recent „eliberată”.
