„Te uite cum ninge decembre…”. Versul bacovian ne intoarce, indiferent de varsta, cu gandul curat catre ninsorile de altadata care dadeau lunii decembrie farmecul insotitor al bucuriei premergatoare sarbatoririi Nasterii Domnului nostru Iisus Christos. Zapada pufoasa si aerul tare al gerului, asociate cu parfumul cetinilor de brazi si aroma cozonacului, creau un spatiu spiritual de pace celesta si liniste launtrica. Amintirea freneziei ce cuprindea tot bucuresteanul pentru pregatirea si impodobirea pomului cu cele mai frumoase cadouri, stralucind in lumina lumanarilor, beculetelor si a colindelor traditionale de Mos Ajun, este si va fi de neinlocuit. Indiferent cum arata astazi luna decembrie, fara zapada si ger, bucuria resimtita de fiecare dintre noi nu poate fi decat o mereu intoarcere la leaganul amintirilor. De sarbatori, intotdeauna Dumnezeu este singurul care ramane tanar. Anii trec cu fiecare Craciun si An Nou, lasandu-ne drept mostenire traditia si bucuria unui nou si rodnic inceput.
„Bucurestii – scria Arghezi – trebuie tratati ca o individualitate si ca un pesonaj”. Pregatirile aveau ceva aparte, specific numai bucurestenilor. Inainte de Sfantul Nicolae se dadea semnalul pregatirilor care durau, intr-o continua febrilitate, pana in noaptea de Ajun. Deopotriva, pentru mahalagiul din Bariera Vergului sau Floreasca, precum si pentru oamenii din centrul orasului, decembrie era luna sfanta a bucuriilor si a mantuirii prin credinta.
Forfotade pe Ulita Mare
Inca de la sfarsitul secolului XIX si cu deosebire in secolul XX, bucurestenii se puneau pe cumparaturi inghesuindu-se, in special in zona centrala a urbei, care era Lipscanii, fosta Ulita Mare. In perioada interbelica, mai ales, cumparaturile de Craciun se faceau de la magazinul lui Martinovici si Assan ce avea firma „Crucea de Aur”. Tot pe Lipscani, la concurenta, mai era si faimoasa bacanie a lui Ionica Ovessa, amintita in cartea lui George Costescu, „Bucurestii vechiului regat”, ca fiind locul de atractie in perioada pregatirilor de sarbatori. De la Sfantul Gheorghe si pana la Galeriile Lafayette, in fiecare dupa-amiaza era un du-te-vino prin fata vitrinelor laminate si bine aranjate, care te imbiau sa intri si sa cumperi sau cel putin sa admiri marfurile expuse. La „Crucea de Aur” te opreai sa vezi si sa cumperi cele mai bune produse specifice festinului din noaptea de Craciun si in cea de Anul Nou.
Cadouri pentru cei mici
Mamele si bunicile tineau cu greu in frau dorintele copiilor ce alegeau nu numai jucariile pe care le voiau in pomul de Craciun, dar erau atrasi si de brazii de diferite marimi din Piata Mare (fosta Piata Unirii). In magazinele de librarii si papetarie ale faimoasei edituri pariziene Hachette, de la coltul Lipscanilor cu Smardan, sau la Socec, copiii isi conduceau parintii spre vitrinele cu jucarii si carti cu povesti despre Mos Craciun, unde straluceau beculetele, beteala si lumanarile ce impodobeau pomul, dar si postere cu nasterea Domnului, cautate pentru impodobirea stelei cu care se colinda in zilele de sarbatoare. La Lafayette era inghesuiala mare in zona cadourilor care, cumparate, urmau sa fie asezate la baza pomului pentru a bucura fiecare membru al familiei. Craciunul era prin excelenta o sarbatoare a familiei. Din cele mai indepartate cartiere ale Bucurestilor veneau oamenii sa cumpere din Lipscani macar o jucarie pentru copii. Nu se putea ca pomul de Craciun, care semnifica Pomul Vietii, simbolul Raiului, sa nu fie impodobit in casa fiecarui crestin. Decembrie era luna in care se opera cu cele mai ieftine preturi, menite sa permita si bogatului, dar si saracului sa se bucure de darurile de Craciun.
Muzeul Porcului!
Victor Birciulecu, cunoscator al istoriei Bucurestilor din prima jumatate a secolului XX scria: „Daca intri in bacania lui Ionica Ovessa, de pe Lipscani, in ajunul sarbatorilor de iarna, te simti de parca te afli in „Muzeul Porcului”. De jur imprejur, pe pereti atarnau proaspete sau afumate specialitatile porcului, muschiuleti, costite, sunci si spata, pulpa, capete si copite pentru piftii sau aspic”. La Ovessa, ca si la bacaniile lui Tetu si Eugeniu Carada de pe strada Noua (Edgard Quinet), ca si la nu mai putin faimosul Dragomir Niculescu gaseai preparatele pe care le pregateau si gospodinele acasa, in cartierele marginase. Aceasta era particularitatea pregatirilor pentru sarbatori. Ceea ce gaseai la Dragomir Niculescu pe Calea Victoriei sau la Martinovici si Assan in Lipscani ca specialitati din carne de porc puteai sa afli si la casuta mica din Damaroaia. Preparatele din „centru” aveau aceeasi traditionala reteta: caltabosi, slaninuta si sunca fiarta, toba in sange, toba in aspic, leber, jumari, sorici etc. Nu lipsea nici curcanul pentru Anul Nou, umplut, facut la cuptor si insotit de garnituri de bame din borcanele puse la conservat inca din vara. Acest registru de preparate era valabil circa o luna de zile, pana la Sf. Ion, cand bacaniile si magazinele intrau in regimul vanzarilor obisnuite. Cozonacii si cofeturile erau preparate la Riegler, Capsa si Nestor. Febrile erau, din acest punct de vedere, si pregatirile pentru Craciun si Anul Nou si in cartierele Bucurestilor, care mai pastrau caracteristicile ruralitatii. Porcul era taiat si transat in asociere cu mult asteptata „pomana a porcului”. Cei care nu puteau creste un porc cumparau o jumatate de porc pentru a avea pe masa toate preparatele traditionale, de la sarmale, ce se gaseau obligatoriu si pe masa bogatului, si pe cea a saracului, caltabosi, la friptura de porc la tava sau piftie. Cozonacul si placintele cu branza de vaci sau sarata, cu dovleac, fursecurile umpleau cu aroma imbietoare casa. Copiii repetau colindele, confectionau steaua sau impleteau bicele pentru plugusor. Era preludiul unei mari bucurii, care incepea in noaptea de Craciun si se prelungea pana dupa anul cel nou.
Placinte cu ravase
Revelionul bucuresteanului avea o caracteristica ce nu mai surprindea pe nimeni. Era noaptea dintre ani, in care mesele erau imbelsugate ca o promisiune de viitor, mesenii se distrau pentru ca lasau in spate necazurile si nevoile, hohotele de ras insoteau si potentau veselia. Bucuresteanul era in acea noapte de Revelion stapanul norocului sau pentru anul cel nou. Dupa ce alungasera vechiul an cu zgomot si chiuituri, bucurestenii onorau curcanul de pe masa si friptura de pasare ca si piftia de porc sau de pasare. Se dansa toata noaptea, se bea sampanie si vin bun si usor, dar mai presus de toate era asteptata placinta cu ravase. Predictiile pline de haz se gaseau infasurate in bucata de placinta. Era sarea si piperul Revelionului. Ravasele erau (si mai sunt) bilete de hartie care se „coceau” in placinta cu branza dulce si stafide sau branza sarata sau chiar dovleac dulce. In perioada interbelica, in librarii se gaseau coli de ravase care se vindeau dupa ce erau citite de cumparator si gaseau predictii care se potriveau cu personalitatea invitatilor. Cititul ravaselor era obligatoriu si nu de putine ori, daca aflai ca „banii sunt radacina tuturor relelor si omul are nevoie de radacini!” sau „daca muncesti din greu, n-ai sa mori, dar mai bine nu risca” sau „esti confuz(a), dar asta e… starea ta naturala”, starneai fie hohote de ras, fie priviri ironice.
Revelionul se termina cu „Perinita” si cu sorcova, dar si cu urarea de mai bine pentru anul cel nou.
Traditii care mor. Traditii care renasc
Colindele trebuie sa traiasca si sa se auda puternic in Bucuresti, mai ales acum, cand datinile apucate din mosi-stramosi incep sa se piarda. Remarca apartine unui cronicar al istoriei Bucurestilor care constata ca in anii de intuneric ce se asterneau peste Romania pierderea traditiilor era un pericol de moarte pentru spiritualitatea noastra. Cu greu in anii dictaturii puteau sa strabata mesajele colindelor si obiceiurile de Craciun si Anul Nou. Colectivismul a incercat sa distruga traditia si sa o inlocuiasca cu surogate de manifestari dirijate si ideologizate. Dupa ani si ani, dupa 1989, se reiau traditiile Sarbatoririi Nasterii Domnului si Revelionul. Predomina inca, si la 17 ani de la revolutia din decembrie 1989, colindele din tramvaie si autobuze, din metrou, adevarate mijloace de cersetorie. Incep insa sa domine colindatorii in grup (studentii de la Teologie), care repun in drepturi traditia bucuresteana. Revelionul 2007 se anunta a fi o potentare a obiceiurilor bucurestenilor de a privi cu bucurie, cu incredere si admiratie viitorul.
Colind in strada Putul cu Plopi nr. 10
O straduta langa Cismigiu, care strapunge Stirbei si General Berthelot, locul unde marele actor si cupletist Constantin Tanase isi durase casa, care exista si astazi. La Putul cu Plopi, incepe relatarea noastra despre colindele din noaptea de Ajun in Bucurestii de altadata. Este o scurta povestire care poate fi emblematica pentru spiritul de piosenie si sentimentul intalnirii cu sarbatoarea Nasterii Domnului. In memoriile sale, Gaby Michailescu descrie un episod din noaptea colindelor de Ajun, petrecut la marele Tanase. Este vorba despre un grup de studenti care au strabatut „marea de ghiata” a Cismigiului pentru a colinda la usa lui Tanase. „La casa din strada Putul cu Plopi nr. 10, iluminatie a giorno. Urcam scarile. Ramanem la usa. Din casa, zarva mare si mirosuri ademenitoare. Continua sa ninga, ne aliniem ca la o comanda, tragem aer in piept si ii dam drumul: Buna dimineata la Mos Ajun!
Se deschide usa si apare Tanase. Vesel, familiar, se prinde in cor, devine strident. Ne acopera cu vocea si cu bucuria urarilor. Colinda cu noi alor sai”. Studentii au fost invitati in casa si au sarbatorit Nasterea Domnului intr-o atmosfera de frumoasa solidaritate a spiritului crestin. Darurile primite de la marele artist au fost cele traditionale. La casa din Putul cu Plopi veneau cete de colindatori, in toata perioada sarbatorilor, din toate cartierele Bucurestilor. Tanase cobora scarile casei si canta in cor cu copiii si tinerii „O, ce veste minunata”, „Buna dimineata la Mos Ajun” sau „Sculati, sculati, boieri mari”. Impartea cu dragoste si bunatate, cu mana sa, daruri si urari catre colindatori. Asemenea momente erau reproduse la scara larga de la Palat pana la casele sarmane din margine de Bucuresti.
