Cunosc o tara…

Cunosc o tara de unde multi pleaca, dar nu reusesc sa o paraseasca. Ea continua sa ii doara cu intensitatea din intrebarea interzisa: de ce m-am nascut? Ii doare chiar mai mult dupa ce au plecat, desi au plecat ca sa scape de durere. si stiu ca indurerati de ea sunt si cei lasati acasa, chiar daca aceia par a fi mult mai intens ajutati sa uite. Ajutati de gijile zilnice, de oamenii care fabrica opinia, de cei care se prefac a lua deciziile. Ai zice ca e mai bine pentru cei ramasi: o crima abominabila la deschiderea televizorului, niste chichite de proceduri judiciare care ocupa etajele superioare ale ministerelor, niste blonde plecate prin Italia care isi varsa sangele prin hoteluri de gara, niste copii estropiati care o iau la goana cand politia londoneza se hotaraste sa-si dezmorteasca, si ea, picioarele. Distractie zilnica! Marea regina a diversitatii a adus civilizatia pe care o stopasera la granita comunistii. Cele mai dezbracate fete indraznete se fotografiaza in vecinatatea celor mai plictisiti baieti de bani gata, dupa ce tocmai s-au intors de la Courchevel. Iar odraslele din cea de-a treia generatie postsapa nu viseaza decat sa-i imite. Cel mai mizerabil birt, unde isi dezmortesc oasele minerii, care  nu mai scot minereu, se numeste "pub", desi continua sa vanda trascau, pentru a intretine iluzia unui pact cu viata. Dar uitarea in acea tara vine mai cu seama din radacina de matraguna a necazului. Preturile sunt la zona euro, desi ea nu se afla in acea zona. Rapacitatea e la nivelul din Manhattan, desi bulevardele capitalei sale (care ar trebui sa-si aleaga drept sigla un caine ce urineaza pe o bordura inutila) sunt ca niste ulite inghesuite, unde ideea de salubritate inca se lasa cu greu descoperita. Cel sarac e dispretuit. Cel slab e lovit si ignorat, in fapt, de toate pildele textelor ritualice, sacre sau laice.
Cunosc o tara care functioneaza virtual. Ai zice ca a fost inventata de dibacii ei specialisti in tainele computerelor (unii dintre ei stiu sa smechereasca bancile occidentale mai abitir decat celebrul francez care a dat o gaura de aproape 5 miliarde de euro Societatii Generale din Franta – desi, dupa ultimele interpretari, acea societate si-ar fi perforat-o singura). E o tara virtuala in care sefii pot si nu pot sa fie sefi, cel putin la nivelul lor, pot si nu pot sa ia decizii, pot si nu pot sa aplice constitutia, sunt si nu sunt in Europa, sunt si nu sunt in Univers. Le-ar trebui o adevarata constitutie, adevarate dezbateri despre mersul colectivitatii, adevarate prerogative, o adevarata indrazneala de a lua decizii sau chiar o adevarata situare in lumea social-politica ce depaseste granitele zonelor de interese peste care s-au facut ei stapani. As! Au ajuns cu incropeala, care se numeste structura statala, la limita destramarii ei, si nu li se pare urgent ca ar trebui trebui sa o ia de la capat, cu o adunare constituanta, ca pe vremea de pionierat a democratiilor. S-au selectat, in grup, printre cei mai lenesi la gandirea abstracta, care li s-a atrofiat, au reusit apoi sa induca alergia la orice idee generoasa ce depaseste speculatia cu terenuri sau furtul cimentului din proiectele publice. si la orice idee in general, ce sare peste stadiul de stupoare al faptelor lipsite de insematate. Nici o clipa nu-si pun ideea ca "renuntarea la cea mai buna dintre lumile posibile nu inseamna si a renunta la o lume mai buna", ca sa-l citez pe actualmente mult solicitatul Edgar Morin, pe care il fura Nicolas Sarkozy (iar in acest caz si furtul mi se pare un elogiu). Un singur vis colectiv i s-a dat acestei tari, dupa ce falsificatorii bolsevici au abuzat-o decenii la rand: revenirea in Europa civilizatiei. Dar si acela s-a infiltrat mai mult din exterior, din sentimentul de vinovatie al celor ce o impartisera nedrept, mai demult.
Cunosc o tara in care disperarea coace lent, dar s-a vazut deja ca uneori se umfla. Orice asemanarea cu vreun model identificat intuitiv de dumneavoastra este fortuit. Fiindca, de fapt, situatia e mult mai grava.

Dinu Flamand este scriitor si ziarist stabilit la Paris