Sorana Urdăreanu, cel mai tânăr CEO al unei televiziuni de pe la noi, are 31 de ani, şi-a început business-ul cu banii părinţilor, dar susţine că nu a profitat de alte avantaje de pe urma numelui său.
Sorana Urdăreanu, patronul Utv, ne-a povestit cum a luat naştere postul şi ce a învăţat din experienţa de femeie de afaceri de succes. Sorana are convingeri ferme în materie de muzică şi business pe care le împărtăşeşte bucuroasă celor care vor să-şi facă o carieră muzicală.
Cum ţi-a venit ideea înfiinţării Utv?
Ideea de a înfiinţa Utv mi-a venit întâmplător, din frustrarea pe care am simţit-o ca telespectator şi iubitor de muzică în momentul în care MTV s-a transformat în MTV România. Ţinând cont de faptul că tocmai venisem recent de la studii din Marea Britanie, unde am urmărit foarte mult timp posturile muzicale, ştiind astfel cum se poate face un produs de calitate, mi-am zis, prima dată întâmplător: „Sunt sigură că aş face eu treabă mai bună decât Atomic sau MTV România, chiar dacă nu ştiu nimic despre piaţa media”. Pornind de la acel gând, am început să fac cercetare şi, în curând, proiectul era schiţat. Deşi majoritatea specialiştilor media şi radio cu care m-am consultat au fost de părere că este o afacere cu zero şanse de reuşită, eu am crezut în ideea mea şi am reuşit să o realizez în scurt timp.
Care a fost drumul de la teorie la practică?
Drumul a fost destul de lung şi întortocheat. Promisiunile şi angajamentele neonorate din partea primului partener m-au lăsat în ipostaza în care, cu trei săptămâni înainte de emisie, nu aveam birouri, brand, denumire, departament muzical, identitate TV şi online. Însă, cu o echipă de şase oameni tineri şi talentaţi, am reuşit să finalizăm totul cu succes. A urmat o bătălie aprigă pe partea de distribuţie, ţinând cont că, în acelaşi an în care am lansat Utv, au ieşit pe piaţa media vreo 20 de alte televiziuni, iar tehnologia operatorilor de cablu nu permitea decât preluarea unui număr fix şi destul de mic de canale. A urmat efortul de a genera parteneriate şi venit, agenţiile de publicitate şi mulţi potenţiali parteneri au fost rezervaţi în primii ani, ţinând cont tocmai de numărul mare de canale lansate în acelaşi moment, venind cu argumente precum „aşteptăm să vedem dacă la anul mai operaţi şi vorbim atunci”. După un an, argumentele au devenit: „Da, OK, funcţionaţi încă, aveţi un nivel de audienţă ridicat, dar să vedem dacă puteţi să vă menţineţi”. În 2010, la 5 ani după lansarea pe piaţă, Utv a reuşit să dovedească că este un business interesant, care s-a dezvoltat de la an la an şi care, chiar în perioada de recesiune, a reuşit să îşi crească performanţele reuşind să fie primul canal muzical care a lansat şi varianta HD a postului.
Ce ai învăţat din toate astea?
Învăţătura mea din toată această experienţă este că, dacă crezi cu adevărat şi eşti pasionat de ceea ce faci, nu ai cum să nu reuşeşti, indiferent de piedicile care apar la fiecare pas.
„Cedam uşor la negocieri”
Cum e să fii un CEO atât de tânăr?
Într-adevăr, când am lansat acest proiect eram un CEO tânăr, de 24 de ani. Acest lucru a fost un avantaj şi un dezavantaj în acelaşi timp. Avantajul a fost că, fiind tânără, eram în contact cu targetul Utv, eram deschisă spre nou şi la curent cu ultimele tehnologii şi inovaţii. Dezavantajele au venit pe partea de business, la modul în care nu prea eram luată în serios din cauza vârstei, nu aveam experienţă în afaceri şi cedam uşor la negocieri, ceea ce a determinat multe frustrări, din cauză că nu puţini furnizori au profitat de acest lucru. Acum însă, la 31 de ani şi după câţiva ani plini de experienţe într-o multitudine de domenii, consider că toţi anii de „pregătire” şi piedicile cu care m-am confruntat au meritat şi că mi-au oferit un nivel de experienţă nepreţuită.
„În România e o lipsă de cultură muzicală”
Ce crezi că lipseşte muzicii româneşti pentru a deveni competitivă?
Bănuiesc că întrebarea se referă la muzica românească, fiind competitivă cu muzica internaţională, la nivel de SUA sau Marea Britanie, pentru că acestea sunt pieţele importante la nivel mondial. Aici sunt multe de menţionat şi nu sunt nici prima, nici singura care sesizează aceleaşi probleme. În primul rând, este vorba de lipsa de cultură muzicală. În ţări ca Marea Britanie sau SUA sunt foarte mulţi oameni de rând cu un nivel avansat de cunoştinţe muzicale, care pot să cânte la multe instrumente. În loc de a aştepta ca cineva să le facă o piesă bună, aceştia folosesc propriile cunoştinţe şi sentimente, pentru a compune, considerându-i pe cei care nu pot să facă acest lucru drept cântăreţi de karaoke. Chiar şi în cazul vedetelor mari, precum Rihanna sau Kylie Minogue, faptul că interpretează sec nişte piese, oricât de mari hituri ar fi, în concert par simple cântăreţe de karaoke, nu reuşesc să exprime mare lucru. Dacă până acum nu a contat foarte mult acest aspect, în ultimii ani a existat o tendinţă clară a industriei muzicale de a se baza pe concerte ca principală sursă de venit. Chiar şi în ţările deja menţionate, unde vânzările încă merg foarte bine, cifrele nu mai sunt ce erau în era preinternet.
Cei care pot să susţină un concert prin care să transmită ceva vor fi cei care vor avea în continuare succes la scară mare. Faptul că nu există multe opţiuni pe partea de compoziţie în România lasă puţine variante artiştilor români, şi astfel le lipseşte individualitatea. Abordează stiluri care sunt considerate la modă pe moment doar pentru că văd că o anumită piesă are succes, ajungând să interpreteze piese care nu îi reprezintă. De asemenea, mentalitatea din România, prin care mulţi visează la rezultate de nivelul artiştilor de afară, dar fără să se gândească la ceea ce oferă ei concret ca valoare, este o altă problemă. De asemenea, în România mulţi sunt dispuşi să plătească pentru a fi difuzaţi la radio sau la TV, dar şi lipsa de seriozitate şi disciplină, faptul că nu există manageri în adevăratul sens al cuvântului, care să reuşească să impună un plan solid de dezvoltare, îi determină să fie grăbiţi după rezultate, compromiţând astfel nivelul de calitate din toate punctele de vedere (piese, promovare, concerte). O altă problemă cu care se confruntă artiştii români este lipsa de fonduri. Drepturile de autor nu sunt colectate decât precar şi de multe ori procesul prin care sunt distribuiţi banii este contestat. Văzând cum mulţi interpreţi ajung să fie difuzaţi numai dacă plătesc, i-a determinat pe mulţi dintre artiştii cu adevărat talentaţi, dar cu mai puţine posibilităţi, să renunţe sau să se retragă.
Artiştii români pe care îi ascult sunt Alex Velea, Smiley, Dan Bălan şi Blaxy Girls
Care sunt muzicienii tăi favoriţi, străini şi români?
Inspiraţia mea a venit dintotdeauna de la Madonna. Un artist căruia nu îi este frică să îşi exprime viziunea, indiferent de cum ar putea fi percepută de alţii, care a exploatat aspectele considerate de mulţi ca fiind nonconformiste. Când eram mică ascultam Roxette, Depeche Mode, Guns’n’ Roses, Nirvana. Ulterior am trecut pe Red Hot Chili Peppers, Faithless, Radiohead, Skunk Anansie, Hole, Oasis, Blur, Garbage, No Doubt. După care am ascultat mult timp RnB şi UK Garrage. În momentul de faţă ascult Pink, Lady Gaga, Muse, MGMT, Paramore, Daniel Merriweather, Empire of the Sun. Cu toţii sunt artişti responsabili de propriile compoziţii, plini de individualitate şi care transmit ceva, fiecare în stilul care i se potriveşte. Artiştii români pe care îi ascult în prezent sunt Alex Velea, Smiley, Dan Bălan şi Blaxy Girls. Deşi nu am ascultat Bosquito, sunt un mare fan al noului proiect marca Radu Almăşan, Madame Hooligan.
Apără drepturile animalelor
– Ce alte pasiuni, în afară de muzică, mai ai?
Iubesc enorm animalele. Am cinci câini de care îmi este foarte dor şi pe care încerc să îi vizitez cât mai des. Încerc, pe cât posibil, să ajut asociaţiile care se ocupă de susţinerea drepturilor şi de adopţia animalelor, printre care Peta (la nivel mondial), „Cuţu Cuţu” şi Apam (în România). Îmi place să călătoresc, să descoper culturi şi civilizaţii diferite faţă de cele în care am crescut. Îmi place să fac sport şi mai ales să merg cu bicicleta. Îmi place arta modernă, încerc să merg la cât mai multe festivaluri muzicale. Cel mai recent la care am fost se numeşte „Coachella” şi a avut loc în Palm Springs, în SUA.
