Am asistat de curand la o discutie in care un oficial dintr-o institutie publica ii spunea cu oarecare repros vicepresedintelui unei banci importante ca nu intelege de ce bancile nu reduc mai rapid dobanzile la creditele acordate, in conditiile in care banca nationala a redus dobanda de politica monetara, facilitand prin aceasta scaderea dobanzilor la depozite. Marja de dobanda (diferenta intre dobanzile platite pentru resursele atrase si dobanzile percepute la creditele acordate) s-a marit semnificativ in comparatie cu anul trecut, mentinandu-se la peste 6 puncte procentuale. Pentru cei curiosi, pot sa spun ca discutia mai sus mentionata s-a terminat, cum se spune, in coada de peste, pentru ca, evident, nu era momentul unor explicatii si analize mai temeinice.
Acestea sunt insa necesare, pentru ca nu reprosurile adresate bancherilor pot imbunatati aceasta situatie. Trebuie sa observam ca fenomenul cresterii marjelor se regaseste peste tot in lume: in ciuda relaxarii politicilor monetare de catre bancile centrale, bancile comerciale nu ieftinesc creditele in aceeasi proportie, motiv pentru care creditarea nu joaca rolul de stimulare a economiei pe care il astepta toata lumea. Iar ratiunea pentru care marjele au crescut este ca dupa prabusirea bancii Lehman Brothers, in septembrie 2008, s-a schimbat fundamental perceptia asupra riscurilor in mediul bancar: dintr-o data, bancile au realizat ca sunt in pericolul de a nu fi capabile sa-si respecte obligatiile si, eventual, de a intra in faliment in mult mai mare masura decat estimau anterior, capitalul de care dispuneau fiind insuficient pentru a le proteja.
Unele au apelat si au fost salvate cu bani publici, altele au fost cumparate de competitori si foarte multe au disparut, intrand in faliment. Oricum, toate cele ramase au inceput cu febrilitate sa stranga bani pentru a-si mari rezervele de capital astfel incat sa poata rezista unor noi socuri. Acest comportament normal al bancilor a determinat majorarea marjelor, care este privita cu multa frustrare de toti cei care ar dori o relaxare a creditului.
Dincolo de aceasta explicatie generala exista insa conditii particulare care fac ca marjele sa varieze mult de la tara la tara, Romania fiind printre tarile europene in care se practica marje ridicate. Aceasta marja mai ridicata decat in alte tari europene reflecta riscul specific de tara, care are, la randul lui, numeroase componente, de la riscul valutar la riscul politic.
O contributie importanta la mentinerea marjelor de dobanda la niveluri ridicate o are deficitul bugetar in crestere (el insusi o componenta a riscului), care obliga Ministerul Finantelor sa se imprumute masiv atat pe piata interna, cat si, eventual, pe pietele externe. De la inceputul anului 2009 Trezoreria organizeaza periodic sesiuni de vanzare de titluri de stat catre banci; nivelul dobanzii platite la imprumuturile catre stat este referinta de facto pentru dobanzile la creditele acordate intreprinderilor sau populatiei, acestea fiind intotdeauna mai mari decat dobanzile platite de stat. Paradoxal, dar se poate spune ca marjele ridicate de dobanda din Romania sunt determinate de autoritatile publice, care actioneaza antagonic: pe de o parte Banca Nationala, care a contribuit la scaderea dobanzilor la depozite prin reducerile succesive ale dobanzii de politica monetara si ale dobanzii la facilitatea de creditare, iar pe de alta parte Ministerul Finantelor, care tine ridicat nivelul dobanzilor la credite apeland masiv la imprumuturi de la banci.
Pe termen scurt, nimic nu poate fi schimbat in acest echilibru atata vreme cat Ministerul Finantelor va continua sa apeleze la atragerea de resurse de pe piata interna. Imprumutul pe piata externa poate aduce o usurare a acestei presiuni, cel putin initial, desi ulterior presiunea poate reveni sub forma devalorizarii monedei nationale.
Exista insa o solutie la indemana Ministerului Finantelor, care ar putea ameliora intr-o oarecare masura presiunile pe dobanzile active: folosirea pietei bursiere pentru plasamentul titlurilor de stat. Este o solutie pregatita timp de multi ani, pentru care s-au emis reglementari, s-a pus la punct o platforma de tranzactionare la Bursa de Valori Bucuresti. Pentru motive care imi scapa insa, Ministerul Finantelor a ezitat sa puna in aplicare aceasta solutie, astfel ca in momentul de fata nu dispune de alternativa la imprumutul de la banci.
Adresandu-se direct investitorilor prin vanzarea de titluri pe bursa, Ministerul Finantelor ar putea obtine dobanzi ceva mai mici decat cele pe care le obtine de la banci. Beneficiile unei piete bursiere a titlurilor de stat sunt insa mult mai mari. In majoritatea tarilor, piata titlurilor de stat este o componenta majora a pietei bursiere, cu un volum de tranzactii adesea mai mare decat cel al pietei de actiuni. Crearea unei piete a titlurilor de stat la Bursa de Valori ar impulsiona intregul sector al serviciilor financiare, care ar cunoaste o dezvoltare semnificativa si o crestere mai echilibrata, in conditiile in care dispune de o gama mai larga de instrumente de tranzactionat. Plasand titluri de stat pe bursa, Ministerul Finantelor ar contribui substantial la diversificarea instrumentelor care stau la dispozitia investitorilor individuali si mai ales institutionali, cum sunt fondurile de pensii sau de investitii, acestia fiind capabili sa-si gestioneze mai bine portofoliile intr-o piata lichida si transparenta.
In sfarsit, existenta unei piete lichide bursiere a titlurilor de stat de diverse emisiuni si scadente ar oferi o "curba a randamentelor" care constituie o referinta pentru multe decizii economice. Chiar adoptarea monedei euro presupune existenta unei referinte referitoare la dobanzile pe termen lung la titlurile de stat. Fara a constitui o solutie magica, crearea unei piete bursiere pentru titlurile de stat este necesara si benefica.
