Forumul Economic Mondial, care are loc anual la Davos, şi-a pierdut o parte din susţinătorii de dinainte de criză. Până la urmă, înainte de debutul recesiunii, în 2008, afaceriştii şi industriaşii ridicau în slăvi virtuţile globalizării, tehnologizării şi liberalizării financiare, care urmau să marcheze începutul unei creşteri fără seamăn. Beneficiile urmau să fie împărţite de toţi, cu condiţia ca fiecare să acţioneze potrivit.
Acele zile au apus. Dar Davos este locul potrivit pentru a lua pulsul global.
Nu mai e o noutate faptul că ţările în curs de dezvoltare nu se mai raportează la ţările dezvoltate în felul în care o făceau înainte. Dar o remarcă a unui director al unei companii de minerit dintr-o ţară în curs de dezvoltare a surprins întocmai spiritul schimbării. Răspunzând la disperarea sinceră a unui expert în dezvoltare, potrivit căruia tratatele de comerţ incorecte şi promisiunile neîndeplinite de a oferi ajutor au afectat moralitatea ţărilor dezvoltate, el a replicat: „Occidentul nu a avut niciodată autoritate morală”. Colonialismul, sclavia, fărâmiţarea Africii şi o lungă istorie a exploatării resurselor sunt, pentru asupritori, probleme ce aparţin unui trecut distant, dar nu şi pentru victime.
Dacă există un subiect care i-a pus pe gânduri pe cei mai mulţi lideri prezenţi la Davos, acesta este inegalitatea economică. Turnura pe care a luat-o dezbaterea este dramatică, în raport cu anul precedent: nimeni nu menţionează teoria rostogolirii datoriilor şi sunt puţini aceia dispuşi să argumenteze existenţa unei legături între contribuţiile sociale şi retribuţiile private.
O mare perioadă de timp, ideea că America nu este tărâmul tuturor posibilităţilor li s-a părut supărătoare multora – nu numai americanilor – însă lipsa oportunităţilor la scară globală este şi mai mare. Nimeni nu poate pretinde că lumea este „plată”, când investiţia unui african în capital uman este de câteva sute de dolari, iar copiii bogaţi din America primesc, de la părinţii lor, cadouri în valoare de o jumătate de milion de dolari.
Un punct important al întâlnirii a fost discursul şefei Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, care a subliniat schimbarea prin care trece FMI, cel puţin la vârf: preocuparea privind drepturile femeilor, o reaccentuare a legăturii dintre inegalitate şi instabilitate, precum şi recunoaşterea faptului că o negociere colectivă a salariilor minime ar putea fi soluţia pentru reducerea inegalităţilor. Măcar dacă programele FMI aplicate în Grecia şi în toată lumea ar reflecta pe de-a-ntregul aceste sentimente!
Agenţia Associated Press a organizat o conferinţă sobră pe tema tehnologiei şi şomajului: „Pot ţările (mai ales cele dezvoltate) să creeze noi locuri de muncă – slujbe bune – în condiţiile în care evoluţia tehnologiei a dus la înlocuirea mâinii de lucru umane cu roboţi şi alte maşinării care urmează cu stricteţe rutinele?”
Per total, sectorul privat din Europa şi America nu a fost capabil să creeze prea multe locuri de muncă bune de la începutul secolului curent. Chiar şi în China şi în alte părţi ale lumii unde există un sector manufacturier puternic, îmbunătăţirea tehnologiei – deseori asociată cu procesele automate care duc la dispariţia slujbelor – contribuie în cea mai mare măsură la creşterea productivităţii. Cei mai afectaţi sunt tinerii, ale căror cariere vor fi marcate de perioadele lungi de şomaj cu care se confruntă în prezent.
Dar majoritatea lasă deoparte aceste probleme şi celebrează supravieţuirea monedei euro. Nota dominantă a fost mulţumirea de sine – poate chiar optimismul. „Operaţiunea Draghi” – prin care Banca Centrală Europeană, cu buzunarele ei largi, ar putea şi ar face orice se impune pentru a salva euro şi fiecare din ţările aflate în criză – pare să fi funcţionat, măcar o perioadă. Calmul temporar le-a asigurat sprijinul celor ce au pretins că ceea ce se cere era, mai presus de toate, recâştigarea încrederii. Oamenii au sperat că promisiunile lui Draghi vor fi o cale mai ieftină de a asigura acea încredere, pentru că nu ar putea niciodată fi îndeplinite.
Criza a arătat, în mod repetat, că acele contradicţii fundamentale nu au fost rezolvate încă şi că, dacă va fi ca euro să supravieţuiască pe viitor, va fi nevoie de o uniune fiscală şi bancară, care va cere o mai mare unificare politică decât ceea ce sunt europenii dispuşi să accepte. Dar mare parte din ce s-a spus atunci la întâlniri arată o lipsă acută de solidaritate. Un oficial dintr-o ţară din nordul Europei nici măcar nu şi-a lăsat furculiţa din mână când un comesean i-a atras atenţia că mulţi spanioli mănâncă acum conserve expirate. „Ar fi trebuit să facă o reformă mai devreme,” a replicat el, luând o înghiţitură din friptura pe care o avea în farfurie.
Previziunile de creştere preconizate de FMI în timpul Forumului Economic au arătat până la ce punct lumea a evoluat independent: creşterea produsului intern brut în ţările avansate industrial trebuie să fie undeva în jurul ratei de 1,4% anul acesta, în timp ce ţările în curs de dezvoltare cresc cu o rată 5,5% anual.
Deşi liderii occidentali au pus accentul pe creştere şi dezvoltare, ei nu au venit cu politici concrete prin care să sprijine aceste aspiraţii. În Europa, s-a continuat cu accentuarea austerităţii, iar liderii s-au felicitat singuri pentru progresele obţinute până acum, reafirmându-şi, totodată, dorinţa de a rezolva problemele care ar putea arunca Europa din nou în recesiune – şi pe Marea Britanie într-o triplă scădere.
Poate cea mai optimistă notă a venit din rândul pieţelor emergente: în timp ce riscul globalizării a fost că a creat o nouă interdependenţă – politicile economice defectoase din SUA şi Europa ar putea nărui economiile ţărilor în curs de dezvoltare – pieţele emergente au reuşit să administreze cu succes globalizarea, astfel încât să aibă o creştere, în raport cu eşecurile din Occident.
Cu Statele Unite paralizate de acţiunile infantile ale politicienilor republicani şi cu Europa concentrată pe asigurarea supravieţuirii proiectului euro, prost conceput, lipsa unui leadership a fost principala nemulţumire de la Davos. În ultimii 25 de ani, am trecut de la o lume dominată de două superputeri la o superputere dominantă şi acum la o lume fără conducător, extrem de polarizată. Fie că vom discuta despre G-7, G-8 sau G-20, cea mai potrivită descriere rămâne G-0. Încă trebuie să învăţăm cum să trăim şi să ne supravieţuim în această lume nouă.
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
