Imperiul Voiculescu s-a prăbuşit brusc şi eliberează un loc esenţial în sistemul de putere care controlează distribuirea de resurse din România postcomunistă. Secta pe care a creat-o cu instrumentele unei propagande sofisticate va mai supravieţui o vreme, pentru a ne aduce aminte cum de a fost posibil ca atâta lume să se lase minţită atât timp. Dincolo de a fi cel mai eminent reprezentant al unui anumit tip de traiectorie în comunism şi după, Voiculescu-oligarhul a fost simptomul unei boli sociale şi instituţionale de care încă nu ne-am lecuit.
Condamnarea de săptămâna trecută a lui Dan Voiculescu şi eroii ştiuţi şi neştiuţi ai unei lupte care părea fără speranţă ne transmit tuturor faptul că orizontul de posibilitate din România de azi e mai larg decât credeam. Resursa discursivă privilegiată a sectei voiculesciene a fost tot timpul o văicăreală naţională care, iată, într-un mod spectaculos, este delegitimată de căderea idolului fals pe care îl slujea. Lecţia este că trecerea de la anormalitatea în care băltim la normalitate presupune depăşirea văicărelii populiste care, deocamdată, domină sfera noastră publică. Înţelegerea consecinţelor politice ale căderii oligarhului trebuie să plece de la constatarea acestei dimensiuni ideologice a influenţei acestuia. Văicăreala duce la dependenţă, duce la victimizare la nivel individual şi naţional, duce la nevoia de „tătuc“. Nu degeaba Voiculescu s-a dezvoltat în perfectă simbioză cu sistemul Iliescu. În mod eronat, o analiză Mediafax titra că Voiculescu „a trecut dintr-o barcă politică în alta“. De fapt, a fost consecvent în a dori ca sistemul ex-ceauşist să rămână „Intact“, a fost un „conservator“ în sensul păstrării României pe coordonatele unei mediocrităţi care servea pseudoelitei care a acaparat statul în anii 1990.
