Sa se fi retras epigrama de-o vreme incoace, de n-o mai intalnim in Banat, ca altadata, nici in reviste, nici in ziare sau in intalnirile de natura literara? Nu se vede si nu se aude nici macar in televiziunile de toate nuantele, cu actualitati atat de galagioase si de darnice de nenumarate concursuri si premieri ca intr-o tara cu ridicata medie de norocosi! Dar poate ca sta in retragere si protesteaza in felul ei, in rand cu atatea proteste necontenit aratate ca-n trecere pe sticla televizoarelor.
O fi una, o fi alta, drept este ca ne apuca un dor de epigrama si epigramisti, precum cea semnata mai demult de epigramistul banatean Ion I. Mioc: “Eu pretutindeni, cat in viata/ Prilej de ras la fiecare pas/ Si-adesea plang sub fardul de paiata”. Pe cand in alta, adresandu-se colegilor epigramisti: “De vreti pe cea mai inalta culme/ A artei pure sa ajungeti/ Atunci cand faceti glume,/ Sa intepati, nu sa impungeti”.
E vorba deci de spirit si de metoda a intelepciunii intr-o specie literara careia in nici un caz nu i se potriveste tacerea, atata vreme cat ne sufoca cu scaderi clare si des repetate din punct de vedere al talentelor autentice, al moralei si al masurii. Ca-n acest catren epigramatic: “Refuz de-a ma lupta cu ei/ Si fara zarva ma retrag/ Ca-i imposibil un condei/ Sa tina piept unui ciomag”.
E cazul sa ne aducem aminte de ciomagul al carui chip in epigrama isi capata propriul chip. A privi lumea prin aparent ingustele ferestruici in patru colturi ale epigramei inseamna a obtine perspectivele cele mai adecvate, ca, de exemplu, atunci cand i se cere epigramistului mai multa sare sau sa fie mai usturator si mai neiertator pentru a fi inteles: “In catrene fiecare/ Vrea sa pun mai multa sare/ Dar pun lacrimi cateodata/ Caci si lacrima-i sarata”. Autorul e acelasi Ion I. Mioc, care a semnat alte doua carti publicate: “Epigrame” in 1946 si tot “Epigrame” din 1972. Doua minieditii delicioase din punct de vedere literar, insa maxim tensionate spiritual.
Fruntas epigramist in Banat, deodata cu el mai trag in acelasi front, ca sa mai dam un exemplu, si Marius Munteanu. Citam patru versuri de-ale lui din epigrama adresata colegilor de scris: “O, cati ti-ar face nod/ Dintre asa-zisii colegi/Mai ales pe esafod/ Ca sa nu te mai deslegi”. Si daca epigrama e atat de vie si-si are programul in materie de morala, de caderi si decaderi, ea de ce tace azi? De ce nu are nimic de zis cand lumea e mereu in trecerile de la care asteapta atat de mult?
Ne mai indreptam spre o carte a epigramistului regretat Dimitrie Jega: “Cu inima in palma” (1980), in care epigrama este “alintata” inca de la inceputul editiei: “E-un inceput de madrigal/ Cu vorbe… sa te-adoarma/ Dar te trezeste-ntr-un final/ C-un rabufnit de arta”. Si atunci, ma intreb din nou, de ce tace azi epigrama in Banat?
