Unchiul meu, G. Ivanescu, ca si regretatul Eugen Coseriu, fusese studentul si apoi asistentul lui Iorgu Iordan si, in 1948, cand Iorgu Iordan plecase in U.R.S.S., ambasador, unchiul meu, desi foarte tanar, devenise seful catedrei de limba de la Facultatea de filologie, istorie si filozofie, facultate la care sotia sa, Rodica Ciocan-Ivanescu, era decan…
Cand i-am vizitat, erau decazuti la rangul de simpli cercetatori la Institutul Academiei, fericiti totusi ca nu infundasera si puscaria si asta se datora protectiei pe care le-o acorda in continuare Iorgu Iordan…
Am trecut in revista, impreuna cu unchiul meu, profesorii de la Filologia ieseana si, exceptandu-i pe marele profesor Al. Dima, pe care-l stima (si pe asistentul domniei sale, doamna Georgeta Loghin), si inca pe o doamna, tot lingvist, Teodorescu, pentru toti ceilalti "profesori" ai mei folosea stereotipul "idiot-tampit" sau "tampit-idiot"… Cam atat in ceea ce priveste lumea universitara ieseana, vizibil ca sa spun asa, pentru ca mai era si o lume universitara subterana functionand prin carciumi imunde si al carei prin boem neincoronat era profesorul legenda vie stefan Cucuireanu, romanist cu studii si doctorat in Italia…
Studiile universitare au fost pentru mine doar un prilej de a-mi parasi targul natal, Barladul, de a trai liber, dedicat numai vocatiei mele, literatura. De aceea m-am considerat toata viata un autodidact… Toata vremea, de altfel, cat m-am pregatit, chipurile, pentru examenul de admitere la filologie, in camera mea din casa noastra din Barlad, am scris intr-un caiet de aritmetica, bine mascat de un cartoi de scoala, prima mea piesa de teatru, Mica drama, care avea sa mi se joace, in 1969, la Teatrul "Al. Davila" din Pitesti, intr-un spectacol coupé cu piesa lui Gh. Astalo, Vin soldatii, in regia lui Radu Boroianu, singura piesa de teatru care mi s-a montat in timpul vietii mele…
Renuntasem la sportul de performanta si la multe altele pentru a ma dedica literaturii si traiam cu iluzia ca "arsesem etapele" (ca si eroul meu preferat de la acea varsta, Martin Eden, personajul lui Jack London) si chiar devenisem scriitor, iluzie intretinuta de cercul meu de prieteni barladeni, Dumitru Hanceanu, reactionar feroce si magnific poet traditionalist, Alexandru Tacu, fost puscarias politic, personaj legendar in Barlad si care incerca sa ma convinga "sa fac ceea ce a facut Labis", desi anticomunist sa scriu poezie comunista, Dumitru Grigora, un baudelairean rafinat, si multi altii…
In Iasi aveam sa descopar sensul initiatic pe care il contine orice calato-rire si mai ales simbiologia intalnirii: caci in Iasi aveam sa-i intalnesc pe copilul de geniu care era, la acea vreme, poetul Adi Cusin, pe acel care amintea frapant de disparutul tragic, Nicolae Labis, pe tulburatorul Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), dar mai ales pe acel pe care l-am considerat si, de acum, il consider in eternitate, cel mai mare artist pe care l-am cunoscut in viata mea (si am cunoscut destui, de la Nichita Stanescu la Marin Preda), pictorul si poetul de geniu Petru Arustei…
