În timp ce Irina Begu punea la cale asaltul final câștigător cu Carina Witthoeft, Simona Halep începuse deja schimburile intense cu Bethanie Mattek-Sands, în ceea ce urma să devină o nouă dimineață frumoasă pentru tenisul românesc.
Trecuseră 18 ani de la ultima ocazie când două românce se calificau la braț în optimi de finală la Melbourne, și tot ce mai lipsea era o victorie perfect logică pe hârtie a Simonei, contra imprevizibilei Mattek-Sands.
Sunt două feluri de a ne uita la acest meci: prin prisma micii rătăciri de final a Simonei, care a servit de două ori pentru meci fără succes și s-a văzut egalată, în ceea ce a fost un scurt și foarte rece reminder al meciului cu Lucic-Baroni, de la US Open. Sau, dimpotrivă, am putea să vedem atitudinea dominantă și impunătoare a Simonei de la mijloc de set unu și până la 5-1 în setul secund, timp în care românca a desfăcut bucățele jocul lui Bethanie și l-a înșirat pe jos, ca un copil care, după ce se prinde cum funcționează o jucărie nouă, vrea să vadă și ce-i pe dinăuntru, așa că o demontează.
Cheia meciului era simplă: șansele lui Bethanie, care și-a regăsit inspirația și forma după o perioadă prelungită de absențe și accidentări, depindeau strict de posibilitatea ei de a-și impune jocul la fileu. Numai că, după un început foarte bun, americanca a descoperit relativ repede că, deși eficientă, ea nu va putea susține cap-coadă această tactică.
