Adrian Păunescu, una dintre figurile cele mai repudiate în zilele Revoluţiei, a fost înmormântat ieri la Bellu, alături de Mihai Eminescu şi de Nichita Stănescu. Beneficiar al unei reabilitări fără precedent, el polarizează România: oamenii de pe stradă îl consideră erou, în timp ce intelectualii îi contestă valoarea umană şi literară.
Moartea lui Adrian Păunescu repune pe tapet o mai veche discuţie: Cum de renumele său a fost „albit” în aceşti 20 de ani de la Revoluţie, în ciuda colaborării dovedite cu regimul comunist în timp ce alţi scriitori ce au slujit la rândul lor puterii de atunci ca Dumitru Popescu „Dumnezeu”, D.R.Popescu sau Eugen Barbu sunt în continuare repudiaţi? Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât imaginea lui Păunescu a suferit, de-a lungul timpului, multiple transformări. În primele zile ale Revoluţiei a fost puternic demonizat, fiind privit ca unul dintre cei mai perverşi exponenţi ai nomenclaturii comuniste. După cum mai multe imagini TV o arată, el a scăpat atunci ca prin urechile acului de la un linşaj public, fiind încolţit de mai mulţi revoluţionari la câţiva paşi de Piaţa Universităţii, lângă Ambasada Americii. Într-o „mea culpa” ce a făcut istorie, Păunescu şi-a pus în decembrie 1989 cenuşă în cap cu celebra expresie: „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber.”
În 1996, a candidat fără succes la prezidenţale din partea Partidului Socialist al Muncii, semn că lumea nu-i uitase încă trecutul. Uşor-uşor, românii au început să-i tolereze prezenţa, apoi şi-au recăpătat încrederea în el pentru ca acum, la moartea sa, să fie ridicat la rangul de erou. Din „destinatar” principal al „Apelului către lichele” lansat în anii ’90 de Gabriel Liiceanu şi din „beneficiar” al sulului de hârtie igienică cu care Victor Rebengiuc îi invita pe vechii „cântăreţi” ai regimului comunist să se şteargă la gură, astăzi s-a ajuns să i se ridice chiar lui osanale. Când au avut dreptate românii în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu? A fost un Goebbels al României sau erou naţional?
Cât de mare poet era versificatorul stadioanelor şi cât de eroică i-a fost viaţa am încercat să aflăm şi noi întrebând oameni de cultură şi simpli cetăţeni. „Mă uit şi eu la televizor şi mă crucesc. Toată nebunia asta mă pune pe gânduri”, ne-a declarat regizorul Cristi Puiu. „Subiectul Păunescu necesită o analiză serioasă, nu trebuie expediat în câteva cuvinte. E drept că e nevoie să treacă puţin timp. Acum, la cald, nu putem judeca lucid. Dar, cu siguranţă, avem cu toţii nevoie de o privire retrospectivă justă. Dacă merita Adrian Păunescu funeralii naţionale? Să nu uităm că suntem poporul care l-a făcut Sfânt pe Ştefan cel Mare. Merita el asta? Pentru mine, Păunescu reprezintă în bună măsură Epoca de Aur şi aş spune că abia acum, prin moartea lui, s-a dus cu adevărat acea lume. Regimul comunist a căzut pentru mine în doi timpi: primul pas a fost moartea lui Ceauşescu şi acum, cu cea a lui Păunescu, putem zice cu adevărat adio acelor vremuri”.
„Poeziile lui sunt pure declamaţii, dar în rest e un poet foarte slab”
Ce spun însă experţii despre valoarea poetului Adrian Păunescu? Pentru criticul literar Alexandru Matei, doar primele două volume de versuri sunt notabile, restul volumelor putând foarte bine să lipsească: „Primele două volume, «Ultrasentimente» şi «Mieii primi», au fost foarte bune, în contextul redescoperirii liricului după proletcultism. Dar atât, fiindcă nu mai e nimic interesant în ce a scris după 1970. Poeziile lui sunt pure declamaţii, în versificarea cărora a fost foarte abil, dar în rest un poet foarte slab”. O comparaţie cu Bacovia sau Eminescu, crede criticul, ar fi hârtia de turnesol a valorii sale ca poet: „Nu poţi de pildă să ţi-l imaginezi pe Eminescu sau Bacovia declamând poezii de la tribuna unui stadion; un Eminescu pentru galerie e imposibil de conceput”.
Dan Sociu: „N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sarut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu»”
Tânărul scriitor Dan Sociu nu vede nici moralitate, nici talent la Adrian Păunescu. „Ce mă plictiseşte cel mai mult la necroloagele astea e ca mulţi îi pun la îndoială moralitatea, dar insistă că «era un poet foarte talentat». Aş zice că nu, nici măcar un versificator spectaculos (doar patologic de prolific). Scria, în retorică şi ideologie, fix ca un poet minor de secol XIX – cu diferenţa că un Coşbuc, de exemplu, e infinit mai muzical şi mai subtil. Păunescu e monoton şi lălăit, marea lui şmecherie e că a folosit elemente de cotidian «modern» – suta de lei etc., ceea ce dădea impresia că rezonează cu suferinţele contemporane ale poporului.” Ideea e că, în comparaţie cu Eminescu sau Bacovia, care sunt prizaţi şi de experţi (poeţi şi critici), şi de mase, „Păunescu are doar dimensiunea aprecierii de către marele public – şi aia o să se stingă. N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sarut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii îl devorează, că e emo şi goth”.
Criticul Dan C. Mihăilescu a spus că nu e momentul să discute despre calitatea poetului Păunescu la moartea sa: „Acum sufletul omului trebuie lăsat să plece, să se ducă dincolo”. A adăugat totuşi: „Am trecut pe lângă cimitirul Bellu şi am rămas şocat. Fanfară şi onoruri militare pentru Păunescu! Probabil când o să se ducă Sergiu Nicolaescu o să fie mobilizată Armata, să tragă salve de tun! Ce să mai spui? Ca la noi”.
Andrei Cornea: „Nu cred că în Polonia unuia ca Păunescu i s-ar face funeralii naţionale”
Filosoful şi criticul de artă Andrei Cornea a fost extrem de tranşant, fără a se jena să-şi spună părerea chiar şi la postul public de televiziune: „Una este să fii versificator şi cu totul alta e să fii poet”. Acesta a avut cuvinte grele şi despre prestaţia morală a scriitorului: „Nu cu multă vreme în urmă, cu ocazia vizitei Hertei Müller la Bucureşti s-a vorbit despre cedările intelectualilor care nu au ales să fie disidenţi în perioada comunistă. Au fost atacaţi atunci oameni ca Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, spunându-se că au tăcut pe vremea aceea, că nu au luat atitudine. Bun. Au tăcut. Nu au avut curajul de a ataca regimul. Dar să facem şi noi o simplă comparaţie între ei şi Păunescu.
El nu numai că nu a tăcut, dar a lăudat sistemul în gura mare, cu zbierete, urlete, cu jurăminte de adeziune la politica partidului şi la preşedintele iubit. Din păcate, societatea noastră suferă de o amnezie periculoasă. Foarte multă lume vrea să uite că a existat comunismul. Unii îl ignoră, alţii cred că era chiar acceptabil pentru că aveam multe fabrici şi preşedintele ţării era primit de preşedintele Statelor Unite şi de Regina Angliei. Cam aşa sună discursul nostalgic. Nu cred însă că în Polonia unuia ca Adrian Păunescu i s-ar face azi funeralii naţionale. Mi-ar plăcea ca lumea să aibă o judecată limpede şi să nu se mai lase îmbrobodită de discursurile naţionaliste şi de mistica şi retorica asta revanşardă”. Andrei Cornea a mai declarat că Adrian Păunescu era un împătimit al puterii care a candidat, după cum se ştie, şi la preşedinţia României, cu rezultate infime la alegeri. „Probabil că acum, mort fiind, dacă ar candida, ar avea mai multe şanse.”
Slujitor al regimului versus opozant
Regizorul Cristi Puiu are şi el dubii serioase privind calitatea de opozant a regimului comunist a lui Păunescu. „Faptul că acum se vorbeşte despre el ca despre un erou dă cumva măsura culturii noastre revoluţionare. Noi suntem cultura Adibas. Nu avem Adidas original, nu-i nimic, e bun şi Adibas. Nu avem Puma e bună şi Puna. Nu aveam Woodstock? Merge şi Cenaclul Flacăra. Nu am avut dizidenţi autentici, ci doar nişte emiţători de şopârliţe, buni şi ăia. Ei erau eroii noştri. Atâta puteam noi. Păunescu făcea la cenaclu nişte glumiţe oarecum subversive pe care oamenii simpli nu puteau să le scoată pe gură şi asta îi făcea şi pe ei să se simtă eroi. „Le-a spus-o Păunescu!”, adică, în subtext, „ce curajoşi am fost şi noi care l-am ascultat.” Ce se petrecea dincolo de stadioane, că el era sluga regimului, nu mai interesa pe nimeni”.
Adrian Cioroianu: „Oamenii nu-l plâng neapărat pe Păunescu, ci îşi plâng tinereţea pierdută”
Cum se explică această trecere a publicului de la antipatie violentă, în primii ani după ’90, la adularea post-mortem a poetului?
Pentru istoricul Adrian Cioroianu, simpatia actuală pentru Păunescu se datorează unui gen mai subtil de vinovăţie al publicului faţă de poet: „După ’90, furia populară l-a scos pe Păunescu ţap ispăşitor pentru mizeriile din comunism. El a plătit atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi. Aş zice că acum, prin această dramatizare emoţională a înmormântării poetului, publicul face o „mea culpa” simbolică faţă de un om pe care l-a acuzat excesiv – fiindcă, e dovedit, Păunescu nu a fost unul dintre primii lingăi ai regimului, chiar dacă a semnat texte dedicate regimului şi cuplului prezidenţial. Comparat cu alţii, prestaţia lui în instituirea cultului personalităţii a fost modestă. Totuşi, el a fost cel mai vizibil, nicidecum cel mai productiv aşa-zis „poet de curte”. Diabolizarea lui a fost evident excesivă, iar publicul se simte retroactiv vinovat.” Pe lângă acest sentiment de vinovăţie, mai există un factor pentru simpatia enormă pe care a suscitat-o zilele acestea moartea poetului: „Oamenii nu-l plâng neapărat pe Păunescu, ci îşi plâng tinereţea pierdută, care a însemnat şi un abonament la revista Flacăra sau mersul la nişte concerte ale Cenaclului”.
Dorin Dobrincu: „Ana Pauker şi Teohari Georgescu au portrete în ministere”
Istoricul Dorin Dobrincu este de o cu totul altă părere decât Adrian Cioroianu. Pentru acesta, adularea post-mortem a poetului este unul din efectele „derivei sociale în care trăim, care se manifestă prin lipsa unei memorii suficient de coagulate la nivel oficial şi lipsa unor valori, în cazul populaţiei. Mai tot timpul vedem genul acesta de „zeificare” profană la decese. Când a murit Paul Niculescu-Mizil, ministrul lui Ceuşescu, trupul său a fost expus la ministerul unde a lucrat. De asemenea, sunt pline ministerele de tablouri ale foştilor demnitari comunişti, fără nici o referire suplimentară la trecutul lor.
Când spun asta, am în vedere numele unor personaje sinistre ca Ana Pauker sau Teohari Georgescu”. Raportul Tismăneanu, continuă istoricul, spune clar că Păunescu a fost un propagandist de frunte al regimului, în anii ’70-’80, făcând, fără rezerve, apologia sistemului comunist. Or, Adrian Păunescu „nu şi-a cerut vreodată scuze pentru trecutul său, ci a fost de-o violenţă rar întâlnită împotriva celor care îl criticau pe Ceauşescu”. Dincolo de vorbele de duh ca „despre morţi numai de bine” din sfera religiozităţii neolitice, nu putem asista pasivi la acest delir mediatic; mai facem un pas şi-l sanctificăm ca pe Ştefan cel Mare”, spune istoricul, pentru a conchide „perpetuarea amneziei faţă de comunism este una din sursele crizei morale în care ne zbatem”.
Păunescu, destinaţie a nostalgiei după trecutul comunist
Şi pentru criticul literar Alexandru Matei, un rol important în „sanctificarea” poetului îl are media – „televiziunea trebuie să producă patos ca să aibă audienţă, are deci nevoie de combustibilul unor evenimente ca acesta”. Dar mai e ceva, spune criticul – „Păunescu e una dintre destinaţiile nostalgiei după trecutul comunist. Cu cât prezentul e mai dezamăgitor, lumea se îndreaptă într-acolo” Dacă poetul ar fi murit în anii ’90, speculează criticul, în mod cert, atât publicul, cât şi media ar fi reacţionat mai echilibrat – „pentru că erau mai proaspete compromisurile făcute înainte, pe de o parte, şi, pe de alta, pentru că nu începuse să apară atât de des la tv”; încă nu-l convinsese pe Hagi „să revină la naţională”, glumeşte criticul.
„Versificatorul” stadioanelor: Vox Populi
Oamenii au păreri foarte diferite despre Adrian Păunescu, de la adulare şi admiraţie necondiţionată până la critici dure faţă de latura propagandistică a poetului. Astfel, Vasile Stanca, de profesie taximetrist, crede că Adrian Păunescu „e al doilea după Eminescu. Păi, ce alt poet să fie, dacă nu el? A fost om deştept şi a ajutat oamenii, cum a putut şi el, le-a dat mâncare, butelii, cum a putut şi el. Şi a vrut Basarabia înapoi”. Medicul Andreea Tudor spune că înainte de Revoluţie a stat la coadă pentru poeziile lui, „deşi nu-mi plăcea ca om. Poeziile lui mi-au plăcut, pentru că vorbeau despre dificultăţile vieţii de atunci – dar după ’89 nu l-am mai urmărit ca poet. Au apărut televizorul, stresul, şi nu am mai citit poezie.” Teodora Ilieş, elevă în clasa a 12-a, spune că nu a citit nimic scris de Păunescu şi că n-o interesează personajul. Ştie însă că a fost poet şi că „a făcut porcării” în timpul comunismului: „Am auzit la tv că îl lăuda pe Ceauşescu”.
Radu V., pensionar, spune că „Păunescu l-a învăţat pe Ceauşescu cu cultul personalităţii, fiind primul care i-a închinat poezii. Ceilalţi s-au luat după el”.Ion Albaion, de 55 de ani: „Faptul că Adrian Păunescu îi ţinea pe activiştii de partid, pe securişti, şi nomenclaturişti împreună cu „plebea proletară” şi copiii lor până la 3 noaptea pe stadioane (în loc să stea la şedinţe) să cânte şi să recite în cor poezii i-a adus o simpatie reală din partea majorităţii sau mai bine spus din partea mediocrităţii în general infantilizată. Dar Cenaclul Flacăra era în realitate o prelungire a Cântării României, iar în ultimii ani ai cenaclului-stadion biletele se dădeau numai prin organizaţii UTC şi de partid. Cenaclul Flacăra şi Păunescu aveau şi câte o dublură: un cenaclu studenţesc naţional, ceva de genul „cenaclul studenţilor comunişti”, coordonat ca o umbră, tot de la o masă de pe o scenă, cu aceeaşi atitudine şmecheresc-dictatorială de unu’…Tatulici. Mihai parcă îi zice. Ăsta era în 1990 deja „liber” la Televiziunea română liberă unde a făcut două lucruri: a promovat jocul Caritas şi l-a readus pe sticlă pe Adrian Păunescu.”
Isterie fabricată de televiziuni
Pornind de la legendele urbane ale epocii de aur „cu Păunescu care îi spunea lucruri de la obraz lui Ceauşescu sau cu Florin Piersic care l-a caftit pe Nicuşor”, Cristi Puiu trasează specificul dizidenţei românşti. „Mamă, ce mari eroi erau ăştia doi, Păunescu şi Piersic, la mine-n cartier! La noi dizidenţa se făcea printr-un gest, printr-o şoaptă, printr-un banc benign, ca unul pe care l-am auzit, ţin minte şi acum, la Polivalentă, în deschiderea unui concert Iris. Îl spunea Cristina Stamate: „ce-i mai mică şi mai mică decât …de furnică? Flacăra de la aragaz.” Nu vă puteţi închipui ce bucurie era pe public! Adică, vezi Doamne, ce tari am fost! Cum am dat noi cu tifla regimului! Aşa că, dacă astăzi este eroizat Păunescu, acest lucru nici nu mai trebuie să ne mire. Suntem consecvenţi cu noi înşine. Avem eroii pe care îi merităm. Bine că scotocim Evangheliile pe toate părţile, doar-doar om găsi neconcordanţe. Tragem cu sportivitate de Iisus, ca de un elastic, şi-l „contestăm”, dar nu avem voie să zicem nimic de Eminescu şi de mâine încolo, probabil, nici de Păunescu. Nu, ei sunt tabu. Trebuie să treacă ceva vreme, să se mai aşeze timpul peste toate. Poate că isteria asta e doar una fabricată de televiziuni. Nu ştiu, sper. Dar dacă nu, atunci e grav.”
„Una e să fii versificator şi cu totul altceva să fii poet.” Andrei Cornea, Filosof
