Consiliul de Securitate al ONU a cerut in unanimitate Siriei sa coopereze pe deplin cu comisia condusa de magistratul german Detlev Mehlis in ancheta privind asasinarea fostului premier libanez, Rafiq Hariri. Mehlis va avea autoritatea sa se deplaseze oriunde va dori, sa solicite orice documente va dori si sa interogheze pe cine va dori, inclusiv pe presedintele Bashar Al Assad. Ceilalti doi pesti mari sunt fratele lui Bashar, Maher, comandantul Garzii Republicane (care, ca si in Irak, reprezinta fortele de elita fidele regimului), si cumnatul, Asef Shawkat, seful serviciilor militare de informatii, ambii identificati de Mehlis ca suspecti.
Arabilor le place logica, deci sa facem un mic exercitiu: fie Bashar este implicat direct in asasinarea lui Hariri, fie nu. Daca este responsabil, atunci risca sa fie adus in fata unui tribunal international, deci nu va coopera indiferent de consecinte. Daca nu este implicat direct si responsabili sunt cei din subordinea sa, atunci va fi nevoit sa renunte la cei mai importanti dintre colaboratori, stalpii familiei si ai regimului dinastic Assad. In acest caz, riscul consta in destabilizarea dictaturii de la Damasc. Ramane o singura posibilitate, aceea a negarii in continuare a oricarei forme de implicare. Cum, cel mai probabil, Siria se afla in spatele atacului de anul trecut in care, pe langa Hariri, au mai murit 20 de oameni, concluzia este ca Bashar nu va coopera cu ONU.
Ceea ce va urma este o necunoscuta. China si Rusia au anuntat deja ca nu vor sprijini o rezolutie care sa impuna sanctiuni Siriei pana cand nu vor fi fost identificati si condamnati vinovatii. Acest lucru ar putea dura insa ani. Totusi, o decizie unilaterala a statelor occidentale de a impune sanctiuni Siriei ar fi suficienta pentru a da o lovitura puternica Damascului. Regimul sirian se apropie de sfarsit.
Arabilor le place logica, dar nu le plac faptele, in sensul ca prefera sa opereze cu ipoteze si conjuncturi pe care nu se mai obosesc sa le verifice. Din acest motiv toate regimurile politice arabe sunt regimuri esuate. Aceasta nesocotire a faptelor face ca discursul politic arab sa contina un numar mult mai mare de teorii ale conspiratiei decat in orice alta cultura a lumii: „Nu conteaza daca asa stau lucrurile de fapt, conteaza sa fie plauzibil si sa se lege”. Echivalentul european al acestei culturi sunt fascismul si comunismul. Tocmai aceasta cultura politica falimentara l-a facut pe Bashar Al Assad sa repete rand pe rand greselile lui Saddam Hussein si tot ea il va aduce in boxa acuzatilor.
Arabii se vor grabi, desigur, sa condamne Occidentul si, in special, pe cele trei tari care au initiat rezolutia ONU – Statele Unite, Marea Britanie si Franta -, acuzandu-le ca vor sa ia cu asalt tarile arabe una cate una. E un mod de a vedea lucrurile. Ceea ce nu intelegem este cum se face ca, din cand in cand, unii arabi sunt mai arabi decat altii: arabii lui Saddam erau mai arabi decat kuweitienii, sunnitii sunt mai arabi decat siitii, sirienii, mai arabi decat libanezii, iar Osama, mai arab decat toate miile de arabi care au cazut victime Al Qaeda.
