Ma uimeste usurinta cu care unii demnitari anunta pe diverse cai ca zeci de mii de oameni vor fi disponi-bilizati in lunile imediat urmatoare din cauza recesiunii economice. Vin in fata publicului si vorbesc de cresterea somajului ca despre o victorie, in conditiile in care forta de munca disponibilizata, si nu numai, acuza autoritatile de lipsa de interes si nepricepere pentru modul cum a fost gandit planul anticriza. Faptul ca vor ramane oameni pe drumuri nu este deloc o victorie, asa cum par sa prezinte unii politicieni situatia sociala, ci mai degraba o infrangere a sistemului economic condus mestesugareste de cei care fac coada in aceste zile la unele posturi de televiziune pentru a se face remarcati de electorat.
Toti vorbesc de facilitati fiscale si de echilibre bugetare, de scaderea impozitelor si reducerea costurilor cu forta de munca, inclusiv de bonusuri si premii pentru angajatori, insa nimeni nu insista pe solutia care ar putea feri cat de cat tara de efectele crizei sociale, respectiv constructia de drumuri si autostrazi. Cu alte cuvinte, guvernul care va veni trebuie sa dea drumul serios la lucrarile mari de infrastructura, folosind forta de munca disponibilizata in diverse sectoare industriale, daca doreste cu adevarat sa pastreze somajul in limite acceptabile. In caz contrar, se va intra adanc intr-o criza sociala de proportii, in conditiile in care constructia de autostrazi, unde este nevoie acuta de lucratori, bate pasul pe loc de foarte multi ani, spre exasperarea crescuta a oficialilor de la Bruxelles.
In acest context, ma vad nevoit sa constat faptul ca nu s-a invatat nimic din greselile comise prin anul 1997, cand au fost date salarii compensatorii la zeci de mii de mineri cu conditia sa paraseasca locurile de munca din Valea Jiului. Guvernul de atunci a bifat aceasta masura antieconomica, a catalogat-o ca pe o mare izbanda, fiind convins ca astfel va ajunge sa vada luminita de la capatul tunelului din care, sa recunoastem, nu s-a iesit bine nici astazi. Guvernantii de atunci se laudau ca au reusit sa inchida mai multe exploatari miniere neperformante, inclusiv cu faptul ca statul a scapat de o armata de muncitori si de salariile aferente, fara sa se gandeasca la ce se va intampla dupa ce disponibilizatii vor ramane cu buzunarele goale. Masura s-a dovedit irationala. Cum era de asteptat, minerii au ramas pe drumuri, guvernul CDR alcatuit din taranisti, liberali si democrati a pierdut alegerile in 2000, iar programul constructiei de autostrazi, prevazut inca din 14 august 1990 in HG nr. 947, a ramas nemiscat.
Concluzia tuturor analistilor a fost ca guvernul de atunci a platit forta de munca sa stea acasa, in loc sa incurajeze investitiile mari de infrastructura pentru care – atentie! – existau programe de finantare din abundenta. O asemenea optiune ne-a adus in situatia de astazi, care pe undeva este aproape la fel cu "reusita" din mandatul politic din urma cu zece ani. Recititi principalele prevederi ale asa-zisului program anticriza al actualului guvern si veti constata ca nu se vorbeste deloc de folosirea fortei de munca afectate de recesiunea economica pentru urgentarea lucrarilor la autostrazile incepute de cativa ani. Sentimentul este ca statul nu vrea sa profite de ocazia oferita de criza pentru a aduce pe santiere personal calificat disponibilizat in urma inchiderii unor capacitati de productie.
Este grav ca guvernantii refuza sa urmeze experienta altor natiuni care au traversat anii grei de criza construind autostrazi cu forta de munca scoasa din somaj. Vin alegerile legislative si liberalii se lauda cu doar cativa kilometri de autostrada al carei inceput nici nu se mai stie cand a fost. Drept pentru care pot sa spun, cu riscul de a-i deranja pe cativa oameni politici, ca si pentru acest cabinet realizarea marilor coridoare rutiere nu a fost o prioritate. S-au tocat sume impresionante fara nici un rezultat notabil. Surprinzator, singurul care a fost multumit de evolutia lucrarilor facute de firma Bechtel la Autostrada Transilvania a fost premierul. Culmea, proiectantul habar n-are cand va fi terminata lucrarea si nici cat va costa investitia. De ce s-a ajuns aici? Intrebati politicienii care s-au ocupat de strategii inainte de declansarea crizei. Au preferat sa intre in hatisul scandalurilor politice in loc sa se ocupe de mersul unor lucrari ramase mult in urma.
Prin urmare, inclin sa cred ca lipsa de responsabilitate pentru lucrarile mari de infrastructura, dovedita din plin in acesti ani, constituie un atentat la interesul national, pentru care cineva ar trebui sa plateasca la alegerile de duminica. Era de dorit
sa-i auzim pe unii politicieni vorbind la televizor despre sute de kilometri de autostrada dati in folosinta, nicidecum despre statistici cu oameni ramasi pe drumuri din cauza ca nu mai au unde sa lucreze. Pe timp de criza, locul de munca este cel mai important capital. Aude cineva?
