Am participat in aceste zile la o dezbatere organizata de Societatea Romana de Economie – SOREC, o asociatie a economistilor cu preocupari in zona gandirii economice, creata cu aproape doua decenii in urma. Tema acestei dezbateri, prima dintr-o serie ce va fi continuata in urmatoarele luni, a fost relatia liberalism-etatism, o tema, evident, de mare interes si actualitate. Asa cum ma asteptam, a fost o intrunire de inalt nivel academic, asigurat in primul rand de referent si coreferent, dar si de calitatea dezbaterilor ce au urmat prezentarilor. Inevitabil, in centrul discutiilor a stat criza financiara si economica actuala si ceea ce m-a frapat cel mai mult in aceasta dezbatere este faptul ca opinii si concluzii diferite, chiar opuse unele altora, pot fi sustinute pertinent in baza acelorasi date si informatii.
Exista, cu alte cuvinte, lecturi alternative ale fenomenelor ce au condus la criza, ceea ce inseamna ca eventualele recomandari pentru iesirea din criza si pentru prevenirea unor crize viitoare sunt diferite. Prevaleaza in acest moment solutiile grupate in jurul ideii de intarire a rolului statului, dar – spre surprinderea mea – nici sustinatorii pietelor nu au amutit complet.
Conform lecturii predominante astazi, criza este un efect direct al deceniilor anterioare in care statul s-a retras tot mai mult din economie, iar liberalizarea si dereglementarea au fost cuvintele de ordine in materie de politici economice. Pietele au abuzat de libertatile dobandite si s-au lansat in operatiuni in care lacomia, neglijenta si incompetenta s-au combinat pentru a duce la dezastru: activitatile financiare speculative au ajuns sa predomine in raport cu economia reala, preturile activelor financiare au crescut nejustificat de mult, iar noile instrumente financiare create in ultimii ani au permis raspandirea virusului riscului in intreaga lume.
In lectura alternativa, declansarea crizei nu poate fi despartita de politicile prin care guvernele din intreaga lume au incercat sa stimuleze cresterea economica prin crearea de "bani ieftini" ca urmare a reducerii dobanzilor de politica monetara, prin deficite bugetare ridicate si programe de incurajare directa a unor sectoare si activitati prin subventionare explicita sau implicita. Criza din 2007 este si un efect al masurilor luate de guvernul american pentru combaterea crizei din 2001 ("criza dotcom" si atacurile teroriste de la 11 septembrie), care, la randul ei, deriva din criza asiatica din 1997, ce a determinat schimbarea modelului de crestere a unor economii foarte dinamice si schimbarea unor fluxuri financiare la nivel mondial s.a.m.d. In aceasta perspectiva, masurile de interventie masiva la care am asistat in ultimii doi ani se vor razbuna si vor pune bazele urmatoarei crize (Grecia ar putea fi inceputul).
Interventia statului este strans legata de toate crizele din trecut si, desi la momentul respectiv parea cea mai buna sau chiar singura solutie, efectele in timp ale acestor interventii sunt imprevizibile. Hyman Minsky, un economist care in ultima vreme este des citat ca un fel de profet al crizei, constata ca s-a ajuns la o situatie in care statul este obligat sa intervina pentru a preveni haosul ce s-ar declansa in cazul unei crize de amploare (sa ne amintim momentul Lehman Brothers in septembrie 2008, cand sistemul financiar mondial a fost in pragul prabusirii). In acelasi timp insa, orice interventie a statului are efectul pervers de a spori sansele unei noi crize care de fiecare data este mai costisitoare.
Reglementarea, care este unul dintre mijloacele prin care statul intervine si controleaza pietele, are propriile limite, foarte bine ilustrate de recentele schimbari in regulile contabile. In mod traditional, intreprinderile inregistrau si evidentiau in contabilitate toate activele (toate bunurile si drepturile pe care le detin) la pretul cu care au fost achizitionate, asa-numitul cost istoric. Aceste valori erau pastrate neschimbate pe toata durata detinerii activului respectiv (la unele active se calculeaza si se inregistreaza deprecierea, reflectata in amortizare). Aceasta modalitate de reflectare in contabilitate a valorii activelor putea fi insa inselatoare in cazul in care valoarea curenta de piata a unui activ era mai mare sau mai mica decat costul istoric. S-au depus eforturi ani de zile pentru a pune la punct reglementari care sa inlocuiasca metoda costului istoric cu metoda valorii curente de piata – mark to market.
Aceasta presupune revizuirea permanenta a valorii la care sunt inregistrate activele in contabilitate prin raportare la valorile de tranzactionare pe piata a fiecarui tip de activ in fiecare moment. In principiu, aceasta metoda reflecta mai fidel situatia financiara reala a intreprinderii. In practica insa, aceasta metoda sporeste volatilitatea pietelor. Mai mult decat atat, doar pentru o categorie limitata de active exista piete ce ofera o referinta de valoare; pentru tot mai multe active financiare, valoarea de referinta se stabileste pe baza unor modele matematice mai mult sau mai putin adecvate. S-a ajuns la concluzia ca reglementarile contabile adoptate in ultimii ani au constituit un factor ce a contribuit la cresterea volatilitatii, la sporirea incertitudinilor si la adancirea crizei si, ca urmare, standardele contabile sunt din nou pe cale de a fi revizuite. Se dovedeste inca o data ca mai binele poate fi dusmanul binelui si ca bunele intentii pot conduce in directii nedorite…
