Pentru mulţi vocea copilăriei sau adolescenţei, Cristian Ţopescu a rămas unul dintre cei mai populari şi iubiţi comentatori sportivi români, chiar dacă intervenţiile sale s-au rărit mult în ultimii ani.
Fiul lui Felix Ţopescu, fostul component al echipei naţionale de echitaţie a României la Olimpiada de la Berlin din 1936 şi câştigător a numeroase trofee în anii ’30, Cristian Ţopescu a cucerit două titluri de campion naţional la călărie, dar adevărata performanţă a realizat-o din spatele arenelor sportive, de la microfonul de comentator al Televiziunii Române. Din 1964 până în 1983 a transmis în direct mii de confruntări din campionate interne, cupe şi campionate europene, mondiale şi jocuri olimpice. Despre cum a reuşit să cucerească sufletele a milioane de telespectatori iubitori de sport, Cristian Ţopescu a spus simplu: „În viaţă m-am ghidat după deviza «măsură în toate», iar în profesie am fost de principiul «crede ceea ce spui şi să spune ceea ce crezi»”.
Cum a apărut pasiunea pentru comentariul sportiv într-o vreme când nu se ştiau prea multe despre această meserie?
Cred că aveam vreo 7 ani când, cu un trofeu cucerit de tatăl meu în mână, în chip de microfon, priveam pe fereastră şi povesteam ce fac oamenii care trec pe stradă prin dreptul meu. Probabil aveam de mic microbul acesta în sânge.
Apropo de asta, aveţi origini „albastre”?
Nu pot să spun decât că am un sânge extrem de amestecat. Bunica din partea mamei era de origine greacă şi se numea Christodorescu. Bunica din partea tatălui meu se numea Grimany şi provenea dintr-o ramură a conţilor de Grimany, dar bunicul din partea tatălui era ţăran din Gorj, mai exact dintr‑o localitate numită Ţopeşti, şi îl chema Nicolae Ţopescu.
Revenind la prima întrebare, cum aţi trecut de la echitaţie la comentariul sportiv?
După ce în copilărie am tot călărit căluţi de lemn, la şapte ani am încălecat unul adevărat, iar la 13 am devenit călăreţ de performanţă o dată cu debutul în competiţiile juniorilor. La seniori am câştigat două campionate naţionale, în ’60 şi ’62, cam în aceeaşi perioadă urmând şi cursurile institutului de cultură fizică, actualul ANEFS. După ce am încheiat cu performanţa, pe final de studenţie, am fost chemat să fac câteva reportaje la radio, iar pe urmă la televiziune. Extrem de familiarizat cu vocabularul sportiv, m-am descurcat atât de bine încât în 1964, în loc să devin profesor de sport, am devenit comentator la TVR, meserie pe care am practicat-o până în 1983, când conducerea de partid de atunci mi-a interzis să mai comentez.
Practic, ce i-a supărat atât de tare pe comunişti?
În timpul meciului Suedia- România, câştigat de noi cu 1-0 graţie golului înscris de Cămătaru, am pledat pentru ideea să li se permită jucătorilor români de valoare să evolueze la echipe tari din Europa. Primul ministru de la vremea aceea a considerat însă că i-am îndemnat pe fotbalişti să emigreze, a comunicat mai departe conducătorilor statului, iar eu am fost suspendat şi trimis la Clubul Steaua, unde am lucrat la biroul de presă, alături de Octavian Vintilă, până în 1990.
Sunteţi stelist convins? Echipa din Ghencea este singura cu care ţineţi?
Am făcut performanţă la Steaua şi în inima mea am rămas, fireşte, stelist. Mulţi stelişti au ajuns însă în ultimii ani să se bucure de insuccesele Stelei din cauza finanţatorului sau patronului, cum vreţi să-l numiţi. În momentul de faţă, ţin cu Timişoara, având în vedere tradiţia clubului, mai ţin cu Oţelul Galaţi, graţie lui Dorinel Munteanu, pe care îl consider cel mai bun antrenor al momentului, şi mai ţin cu FC Vaslui, graţie lui Adrian Porumboiu, care, după părerea mea, este cel mai valoros conducător de club de la noi.
Care este sportul pe care îl urmăriţi cu cea mai mare plăcere?
Patinajul artistic. Sportivii au costume frumoase, muzica este superbă, iar evoluţiile sunt pline de graţie. Nu există faulturi sau alt gen de durităţi.
Şi totuşi nu rataţi aproape nici un meci de fotbal.
Urmăresc cu interes meciurile din Liga Campionilor, o competiţie care, după părerea mea, n-ar trebui să se transmită în România, pentru că, prin comparaţie, ce se joacă la noi apare ca ceva jalnic. Este o diferenţă imensă atât între jocul echipelor mari din Europa şi al formaţiilor noastre chiar de top, cât şi între ce se întâmplă pe stadioane. De pildă, suporterii englezi cântă, în timp ce ai noştri urlă, huiduie şi înjură.
Care sunt competiţiile pe care le-aţi comentat cu cea mai mare bucurie?
Să le luăm în ordine cronologică. Mai întâi finalele Campionatelor Mondiale de handbal de la Paris, din 1970, şi de la Berlin, din 1974, de fiecare dată câştigate de echipa naţională a României cu Gruia, Gaţu, Radu Voina, Stokel şi alte glorii ale handbalului nostru. Apoi a fost finala Cupei Davis care a avut loc la Bucureşti, în 1972. Au urmat Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, cu acea noapte de iulie de vis când Nadia a luat prima notă de 10 din istoria gimnasticii. Au urmat apoi cinci ediţii consecutive ale Campionatelor Mondiale de gimnastică, între 1980 şi 1990, şi şase Campionate Europene câştigate de echipa României. Cu mare bucurie am comentat şi Campionatul Mondial de fotbal din 1994, când echipa României s-a clasat în primele opt echipe ale lumii. Nu în ultimul rând, au fost ediţiile Jocurilor Olimpice din 2000 şi 2004.
Pe copiii dumneavoastră spre ce sporturi i-aţi îndrumat?
Pe toţi cei trei copii ai mei i-am îndrumat spre înot, schi şi un joc sportiv, de preferinţă baschet. Cristina, fiica mea cea mare, a ales să facă însă gimnastică ritmică, pentru a avea un corp frumos şi armonios, dar este în acelaşi timp o bună înotătoare şi schiază foarte bine. Cristi, mijlociul, a făcut baschet de performanţă, evoluând chiar în prima divizie a campionatului nostru intern, iar Basti, mezinul, urmează tradiţia familiei şi face călărie, pe lângă sporturile amintite mai înainte. Dacă totul merge bine, iar antrenorul va considera că este suficient de bine pregătit, în această vară s‑ar putea ca Basti să participe şi la primul concurs oficial.
Multă lume se întreabă, de ce Cristian Ţopescu nu a crescut nici un alt comentator după modelul său?
Am încercat, dar n-am reuşit. Am încercat să dau sfaturi utile, dar tânăra generaţie nu a fost dispusă să le urmeze. Eu am pus întotdeauna mare preţ pe documentare, pe care o făceam cu minuţiozitate. Mă informam de peste tot, cu multe zile înainte de a intra în comentariu, indiferent de disciplină sau competiţie. Acum documentarea se rezumă la a căuta cu câteva ore înainte de competiţie pe Google. Diferenţa este ca între un elev care învaţă constant un an întreg pentru un examen şi unul care citeşte toată materia cu câteva zile înainte.
Care a fost – sau este- cel mai bun prieten pe care îl aveţi, dintre foştii sportivi ale căror evoluţii le-aţi comentat?
La această întrebare voi răspunde făcând o înşiruire de nume. Au fost Lia Manoliu şi Nicolae Dobrin şi sunt Iolanda Balaş Sotter, Cornel Oţelea, Cristian Gaţu, Ion Ţiriac, Ilie Năstase, Ivan Patzaichin, Octavian Bellu, Mariana Bitang, Ilie Balaci, Gheorghe Hagi şi, nu în ultimul rând, Elena Frâncu care este şi naşa fiului meu cel mai mic.
Vi se pare că sportul a evoluat în ultimii ani?
Sportul era un spectacol, iar acum a adevenit o industrie. Motivul? Banii. Aşa s-a ajuns la dopaj, pariuri şi alte afaceri care au deteriorat mult spiritul de fair-play. Singurul sport care a rămas un model de fair-play este rugby-ul, inclus în programa şcolară din Anglia pentru că s-a considerat că este şi formator de caractere puternice.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când m-am născut şi când s-au născut cei trei copii ai mei, Cristina, Cristi şi Basti.
Care este cel mai mare regret?
Că nu mai sunt tânăr ca altădată. Glumesc, evident. Nu prea am regrete pentru că în general am fost favorizat de soartă pe toate planurile.
O dorinţă încă nerealizată?
Mi-aş dori să comentez în acest secol o finală a Campionatului Mondial de fotbal în care să joace şi România.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Cred că de boală.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
În cazul, extrem de puţin probabil, în care aş avea o astfel de destinaţie, cred că l-aş lua pe Rexi, câinele meu maidanez şi foarte credincios, care a ajuns la venerabila vârstă de 15 ani.
Ce carte aţi citit ultima dată?
„Biblia pentru copii”, o carte foarte interesantă, pe care am citit-o seara împreună cu fiul meu Basti. Tot cu el am devorat şi „Zeii din Olimp”. În rest, deformaţie profesională, trec prin sită toată presa scrisă. Citesc toate ziarele, indiferent că sunt de sport, de interes general sau tabloide. Nu-mi plac însă trei genuri de subiecte, toate începând cu litera „s”: scandal, sex, sânge.
Aţi avut un model în viaţă?
Pe tatăl meu.
1. 7 ANI – Este vârsta la care s-a urcat pentru prima dată pe un cal adevărat, după ce de la 3 ani încălecase doar pe căluţi de lemn.
2. DUBLĂ – Component al Clubului Sportiv Steaua, a ieşit de două ori campion naţional de seniori la călărie.
3. CINCI CONSECUTIV – Au fost ediţiile Mondialelor de gimnastică pe care le-a comentat, echipa feminină cucerind de fiecare dată titlul.
4. 13 EDIŢII – Ale Jocurilor limpice a comentat în întreaga sa carieră: opt ediţii de vară şi cinci de iarnă.
5. 1983 – Anul în care a fost suspendat din calitatea de comentator sportiv al TVR şi trimis la Steaua.
