"E rezonabil sa crezi in miracole", spunea odinioara David Ben-Gurion, primul sef al guvernului israelian. Astazi insa, israelienii nu par sa mai creada in ele. In schimb, mai mult ca oricand, sunt obsedati de cosmaruri, dintre care pe primul loc se afla perspectiva unui Iran nuclear.
Prioritatea absoluta a Israelului este sa previna ca un regim dominat de o ideologie absoluta sa obtina si "arma absoluta". Trebuie recurs la tot ce este posibil, inclusiv la un atac militar unilateral, pentru a opri sau macar a intarzia achizitia unei asemenea arme de catre Iran. Convingerea israelienilor in aceasta chestiune – pe care o considera existentiala – se afla in flagrant contrast cu fatalismul care domina in rest modul lor de autoperceptie si relatiile lor cu palestinienii.
Cum se manifesta acest fatalism, de unde provine el si ce se poate face pentru a-l depasi?
Aceste intrebari sunt importante, deoarece fatalismul a devenit un obstacol major, care trebuie depasit de oricine e interesat cu adevarat sa aduca pacea in regiune. Fatalismul este o carte puternica in mainile cuiva cum este prim-ministrul Benjamin Netanyahu, interesat sa mentina statu-quo-ul. Probabil ca majoritatea israelienilor ar sustine un atac preventiv impotriva Iranului si s-ar considera satisfacuti de pastrarea statu-quo-ului in relatia cu palestinienii.
Dupa alegerile din februarie, care au adus la putere o coalitie guvernamentala ce-l include pe extremistul de dreapta Avigdor Lieberman (acum ministru de Externe al Israelului), un amic israelian, ale carui simpatii au apartinut intotdeauna stangii, mi-a spus intr-un fel criptic-resemnat: "E trist, dar nu schimba cu nimic faptele, oricum nu avem cu cine discuta".
Cand i-am vorbit de nevoia de a schimba sistemul electoral israelian, bazat pe reprezentare proportionala si care produce in cel mai bun caz majoritati slabe, iar in cel mai rau caz o cvasiparalizie, mi-a dat acelasi raspuns. "si ce daca sistemul e in blocaj; a-l reforma nu va schimba nimic!"
Acelasi fatalism este direct aplicabil perspectivei pacii cu palestinienii, cu lumea araba/musulmana in general. Lucrurile arata de parca, paradoxal, israelienii au interiorizat conceptul "armistitiului temporar" promovat de adversarii lor din Hamas si au abandonat obiectivul pacii printr-o solutie de doua state, pe care l-au urmarit la un moment dat impreuna cu Autoritatea Palestiniana.
Pentru cei mai multi dintre israelieni, in prezent si in viitorul previzibil nu mai conteaza pacea, ci numai gestionarea conflictului prin intermediul mentinerii unei descurajari credibile – o evaluare dur-realista, sub imperiul sumbru al perceptiei ca, desi timpul nu e neaparat de partea Israelului, nici nu exista o alta alternativa la acest scenariu. Israelienii nu vor sa se amageasca asa cum au facut-o in anii ‘90, pe parcursul asa-numitului proces de pace de la Oslo.
Acelasi fatalism se aplica si relatiilor cu lumea exterioara. Majoritatea israelienilor sunt astazi si mai convinsi decat erau in trecut ca nu se pot baza decat pe ei insisi si, in extremis, pe diaspora evreiasca. Aceasta viziune nu doar ca tinde sa incurajeze un proces de autoizolare, dar ridica serioase probleme pe termen lung. Daca e sa tragem linie, exista doar 13,2 milioane de evrei in lume si aproape 1,3 miliarde de musulmani.
Israelul are nevoie de aliati, pentru ca in ultima instanta securitatea sa depinde de legitimitatea sa, dar si de capacitatea sa de a descuraja. Daca fiecare succes militar relativ este insotit de o infrangere politica absoluta, asa cum s-a intamplat cu recentele operatiuni militare in Gaza, care mai este relatia dintre costuri si beneficii?
Aceste sentimente profunde ale israelienilor sunt produsul contactului dintre greutatea trecutului si "usurinta" prezentului. Putem spune fara a exagera ca apasarea Holocaustului este astazi mai prezenta decat in urma cu cateva decenii. Prin apelul la distrugerea "entitatii sioniste", presedintele Iranului pune sare pe aceasta rana deschisa. La putin peste 60 de ani de la Shoah, nu te joci prea usor cu evocarea distrugerii. Intr-o lume in care pentru multi israelieni si evrei din afara Israelului aceasta tara devine in fata celorlalte state ceea ce evreii erau odinioara in fata celorlalti oameni – un stat paria, daca nu eternul tap ispasitor –, memoria Shoah rasuna puternic.
Pe de alta parte, un statu-quo consoleaza. La urma urmei, cand te plimbi pe plajele din Tel Aviv, dramele din Gaza, controlata de Hamas, si din sudul Libanului, controlat de Hezbollah, par atat de departe…
Daca SUA vor cu adevarat sa se implice intr-o noua initiativa de pace, nu pot nici ignora, nici accepta pasiv aceasta ierarhie a sentimentelor israeliene. Dar a crea un nou echilibru care sa contina ceva mai putina obsesie fata de Iran si ceva mai multa grija fata de problema palestiniana e o provocare formidabila.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
