Organizatia Transparency International defineste coruptia intr-un sens foarte general si oarecum unitar, desi manifestarile acestui fenomen sunt diverse. "Coruptia, in sens larg, reprezinta folosirea abuziva a puterii incredintate, fie in sectorul public, fie in cel privat, in scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup." O asemenea descriere a subiectului are in vedere, in calitate de criteriu central, folosirea puterii, vizandu-i astfel numai pe aceia care o detin in mod legal. Poti fi insa foarte bine un mic slujbas abuziv situat pe scarile inferioare ale reprezentativitatii, poti fi un amarat de birocrat cu cinci copii acasa, salariu insuficient, bun la suflet si dornic sa ajuti pe toata lumea, dar, mai ales, terorizat de ideea de a pleca de la serviciu cu buzunarele goale, neavand ce le darui copilasilor care te asteapta in prag nerabdatori…
Beneficiind de atatea trasaturi profund umane, comune omului dintotdeauna – grija fata de propria familie, dorinta de a-ti bucura copiii –, esti oare mai putin corupt? Nu tocmai. Daca modalitatile de a raspunde acestor imperative interioare sunt acceptarea mitei, abaterea de la codul etic al institutiei si de la conduita prevazuta in fisa postului, decizia luata pe cont propriu ca unii dintre solicitantii care vin la tine sunt mai… egali decat ceilalti, atunci nu mai incape nici un dubiu. Micul vrajitor este un corupt. Poate fi vorba despre ceva minuscul, aproape ridicol – ca, de pilda, taierea biletelor la intrarea de la strand –, dar faptul in sine s-a produs.
Nu, nu este vorba de putere aici. Coruptia se cuvine definita mai curand ca abatere de la o tabla de valori morale, exprimate de codurile comportamentale in toate meseriile si manifestarile presupuse in raport cu spatiul public. Cel care isi bate nevasta, cel care sterpeleste cativa lei din portmoneul mamei, cea care isi minte nerusinat parintii nu sunt corupti, abaterile lor se manifesta in spatiul privat al vietii.
Lumea romaneasca de astazi confunda insa planurile si, uimita, probabil, nu doar de proliferarea, ci si de complexitatea coruptiei de la noi, majoritatea observatorilor internationali cred ca marele hop in reformarea vietii publice din Romania – in sensul inlaturarii sau macar diminuarii coruptiei – il reprezinta marii rechini; drept care a facut din condamnarea acestora si din DNA (fost PNA) un capat de tara. Sa presupunem insa ca Daniel Morar, doamna Kovesi, ministrii Justitiei, unul dupa altul, ar decapita, in cativa ani, marera galerie de rechini ai coruptiei de la noi… Desigur, recolta lor ar starni ropote de aplauze, cateva averi s-ar prabusi, cativa protagonisti ai prim-planului de care ne-am plictisit pana peste cap ar lasa locurile altora… Ei, si?! Minunat, dar insuficient. Cata vreme parghiile sistemului nu sunt regandite, coruptia se va reproduce cu mare repeziciune.
Daca un functionar inferior comite abateri de la normele etice si chiar juridice in vigoare, nu pentru profituri personale, nu fiindca are simpatii ori interese, ci deoarece stie ca, fara sa i-o spuna expres, seful lui direct asteapta asta de la el, este acel functionar un corupt sau ba? Cata vreme abaterea se produce, el poate fi privit, fara indoiala, ca un corupt. Problema este insa aceea ca nimeni nu il invata, la angajare, cum sa ierarhizeze prioritatile sale de serviciu si nici cum sa considere misiunea pentru care s-a angajat in raport cu diversele paliere profesionale pe care le presupune. Ce este mai important? Sa execute cat mai corect ceea ce ii spune seful, dovedind astfel un tip de competenta? Sa isi serveasca intr-o cat mai corecta abordare solicitantii, ignorand eventualele imixtiuni si presiuni ale sefilor si chiar interpretand legea, ici si colo, mai accentuat decat ar fi cazul, cu intentia de a indeplini cererile acestora?
Sau ar trebui sa ignore si dorintele formulate expres ale sefilor – corecte sau abuzive, nu are importanta – si pe cele ale solicitantilor, urmarind mereu, cu obstinatie, doar conformarea la generoasele principii ale eticii generale, ale deontologiei profesionale si imperativele morale proprii, asa cum le socoteste el a fi corecte? Care dintre cele trei variante reprezinta adevarata competenta in serviciul public?
Fireste ca, in virtutea rationamentului care aduce mai aproape de fiecare dintre noi pielea decat camasa, majoritatea zdrobitoare a slujbasilor publici de pe oricare treapta pun in paranteza – parandu-li-se, probabil, capricii – imperativele proprii si deontologia generica a meseriei, ascultand neconditionat si indeplinind cu mare grija si iuteala ceea ce le cer sefii. Pentru aceasta majoritate, seful nu este decat expresia concreta si, eventual, contondenta a imperativului moral si a deontologiei specifice. Oamenii care cred asa nu vor iesi din cuvantul celui de deasupra lor niciodata, orice ar dori acela – in limite care sa nu atraga fapte cu totul nesabuite –, fiind, mai degraba, zelosi in a-i indeplini dorintele intr-o incercare de a-si surclasa colegii aflati in aceeasi situatie, potential mai onctuosi si mai obedienti, deci capabili de a-l disloca din sistem; mai ales in momente de criza, ca acesta, cand se anunta repetat mari disponibilizari.
