Zilnic ne lovim de deviaţionism comportamental, de intoleranţă la lucrurile normale, de promiscuitatea agresivă a unor luptători pentru cauze ciudate. Nu cred că există vreun cititor al „României libere“ care să nu fi sesizat feminismul agresiv, militantismul civic pentru drepturile homosexualilor, fanatismul aproape religios pentru protecţia animalelor, statisticile inventate despre lehamitea alegătorilor faţă de partide, rescrierea istoriei recente, talibanismul salvaţioniştilor, opera de trei parale a apărătorilor brusturilor, chipurile şi asemănările patricienelor veganismului, minciunile cu noua ordine mondială.
O cenzură impalpabilă s-a instaurat peste lumea democratică. Parcă cineva doreşte să sleiască de vitalitate intelectuală şi expresie artistică întreaga societate occidentală, să înlăture firescul firii umane şi regulile canonice ale civilizaţiei capitaliste, ca o răzbunare pentru reprimarea din mileniul trecut a instinctelor primare.
Populaţiei i se imprimă zilnic un sentiment de vinovăţie. Instituţiile se desacralizează. Spiritul public se aglutinează în paradigme impuse arbitrar. Oamenii recurg la eufemisme, ocolesc cuvintele clare şi precise, le e teamă să spună concret lucrurilor pe nume.
Mai rău ca în comunism, se tem să nu fie sancţionaţi, stigmatizaţi şi persecutaţi. De ce? Pentru că judecă normal şi se poartă firesc.
De ce au devenit minorităţile agresive, iar majorităţile obsedate că ar putea deveni culpabile?
Noua inchiziţie impune teroarea. Oamenii sunt speriaţi nu numai de ceea ce spun, de ceea ce scriu, chiar şi de ceea ce cred. Li s-a impus o teamă malignă de a nu folosi vreun cuvânt greșit, ofensator, insensibil, rasist, sexist sau homofob, care-i poate denunța.
Societatea a privit mereu cu milă sau indiferenţă sectarismul unor mişcări. Dar Jihadul pornit de o parte a ei extrem de guralivă contra regulilor şi a nealiniaţilor, cu idei contondente, isterică precum Dora lui Freud, în stare să-şi detoneze prohaburile sau sutienele în pieţele publice sau să lovească PET-uri de asfalt, doar din dorinţa de a impune idei cu forţa, sperie şi inhibă normalitatea, poreclită „conservatoare“.
Dar cine este această forţă nevăzută? În termeni arbitrari i se spune „corectitudine politică“. Numele își are originea, deloc în glumă, într-o bandă desenată. Este marea boală a secolului nostru, boală care a lăsat pe câmpul bătăliilor ideologice milioane de morți în Europa, în Rusia, în China, aproape în întreaga lume.
Anamneza ne arată caracterul ei metastazant. Pe deasupra, mai e şi contagioasă. Odată ce un corp social mai sărac de înger intră în contact cu virusul ei pandemic mulţimea se poate contamina. Histologic, boala are un parcurs istoric extrem de pervers.
Corectitudinea politică are origini comune cu marxismul. Dacă vrem să comparăm modurile de gândire şi de expresie, vom constata cât sunt de asemănătoare.
Marxismul postula că întreaga istorie este determinată de proprietatea asupra mijloacelor de producție. Ideologic, boierii au fost deposedaţi de terenuri, burghezia de fabrici, în numele suveranului „bun comun“.
Corectitudinea politică impune pierderea identităţii individului şi supremaţia grupului mai gălăgios, în numele unei cauze. Atât marxismul, cât şi corectitudinea politică aclamă puterea grupurilor, definite în termeni de rasă, clasă, sex, etnie, asupra majorităţii.
În ambele, săracilor li se pictează arealuri paradisiace, iar bogaţilor figuri demonice.
Nu numai marxismul a impus naţionalizarea. Când au preluat puterea, comuniştii au expropriat proprietarii de bunuri. Astăzi, „corecţii politici“ sechestrează instituţii, le supun asediului, prin aşa-numitul fenomen „occupy“. Le expropriază pentru o durată de timp.
Atât marxiştii, cât şi mujahedinii noului cult reinterpretează istoria, cărţile, arta, în funcţie de „adevărurile convenabile“.
Dar oare cauzele lor nu au fost comune? Pe de o parte proletariatul, pe de alta tinerii frumoşi şi liberi?
Antagonizarea grupurilor sociale – fumători versus nefumători, religioşi contra activismului LGBT, naţionalişti împotriva sioniştilor –, supraevaluarea neonaziştilor în lupta cu refugiaţii servesc interesele de control asupra indivizilor, ascut, asemenea leninismului, urmaşul marxismului, „lupta de clasă“, pentru impunerea unor agende ascunse.
Defetismul, ultrajul şi impunerea ideilor cu de-a sila îi cantonează pe corecţii politici în matricea originală.
Ei nu sunt neoliberali, nici anarhişti sau hipsteri, baby-boomeri întârziaţi, darmite yuppies, clişee sub care se pitesc clandestinii noii ideologii, doar simpli neomarxişti.
Să le spunem direct pe nume!
