Tema copacului martor al istoriei şi simbol vivant al locuirii nu este o noutate. Vechii germani se închinau la zeităţi ale arborilor, dar şi ei veneau, pe vremea când monahii lui Carol cel Mare încercau să îi creştineze cu forţa, pe urma mitologiei din Hellada, unde măslinul era arborele dăruit de zeiţa Athena oraşului-cetate care îi purta numele, unde laurul întrupa o fată urmărită de un mai-mare ceresc din pofte lubrice şi unde alte şi alte legende asemenea vorbeau despre sufletul nobil al anumitor specii de vegetaţie.
De aici până la supravieţuirile din basmele lui Tolkien, unde copacii încep să meargă, participând la lupta finală împotriva blestematului de Saruman, nu mai era decât un pas, dovedind că până în deplina noastră contemporaneitate copacii ne umplu fantasmele de substanţă mitică.
N-aş putea spune de când acordă românii importanţă copacilor cu vechime şi nici dacă acest comportament, care ar dovedi că mai avem o fibră care vibrează la natură şi la istorie, în plină epocă a vandalizării pădurilor şi a betonării spaţiilor verzi din oraşe, are rădăcini străvechi. Avem însă şi noi, cum au francezii împlântat în istorie şi în memoria colectivă – atent întreţinută de şcoală – „arborele lui Clovis”, diverşi copaci memorabili. Conştiinţa cultivării atenţiei faţă de ei ţine de patrimoniul simbolic al naţiunii şi vine de sus, fiind produsă de elitele cultivate, a căror pricepere şi conştiinţă civică au fost puse în slujba naţiunii. Aşa ne-am ales cu stejarul din Borzeşti, legat de figura tutelară a lui Ştefan cel Mare; cu gorunul lui Horia, ajuns însă, de câteva zeci de ani, mai degrabă o ficţiune betonată; aşa ne bucurăm de teiul lui Eminescu în Copou, devenit parţial nefrecventabil, parcă, de când în vestitul parc au început să se prăbuşească peste vizitatorii staţionari trunchiuri slăbite de vreme şi furtună… Şi, probabil, tot aşa s-a ajuns la faimoasele plantări ideologice de tulpiniţe plăpânde, sub egida Tovarăşului şi a Tovarăşei. (Apropo: mai ştie cineva care sunt pomişorii din anii ’70, răsăriţi din efortul oficialilor de atunci, în mai multe locaţii româneşti?)
Timpul trece însă iar motivaţiile se schimbă. Copacii a căror vechime ne interesa, mai ieri, din motive de patriotism politic, ajung azi de mare interes în competiţii cu substrat ecologic. Chiar în aceste zile, românii se întrec cu bulgarii în competiţia „Arborele European al anului 2011″. Să vedem noi acum cine are cel mai falnic şi mai vechi copac din ţară, noi sau bulgarii?! (Uite că reverberaţiile patriotice nu lipsesc din combinaţie nici de astă dată!) De menţionat rămâne că Alesul este, de astă dată, un copac din… Harghita. Dacă România va obţine pentru copacul ei decernarea titlului – bazat pe voturi online ale suporterilor -, atunci adevăratul învingător va fi… Ţara Secuilor.
Reflectând o realitate multiculturală din care România a ştiut cu pricepere, în ultimii douăzeci de ani, să îşi facă o carte de vizită rezonabilă, dacă nu chiar de succes, propulsarea în atenţie a copacului din Secuime poate fi interpretată, în termeni politici, ca semn al persistenţei la guvernare a UDMR, alături de orice parteneri români, şi succes al demersurilor acestei formaţiuni politico-civice în obţinerea unor concesii tot mai semnificative, pe seama propriilor votanţi. Dar de la Bucureşti poate fi înţeleasă şi ca victorie a românilor în materie de prezenţă simbolică în Harghita-Covasna („HarCov”, cum i se mai spune zonei), unde o serie de naţionalişti de limbă şi cultură maghiară s-ar bucura să poată decreta că este un „teritoriu liber de români”, cel puţin la nivelul autorităţilor administrativ-politice. Căci a spune că teiul din comuna Leliceni, judeţul Harghita, reprezintă în competiţia cu stejarul din Blagoevgrad însăşi România este un alt mod de a spune că Harghita este în mod clar un teritoriu reprezentativ pentru statalitatea şi cultura română.
Asemenea consideraţii rămân însă facultative. Mai important este sensul de solidaritate pe care îl aduce chemarea la susţinerea candidaturii arborelui multisecular din România. Români, secui, romi – oricine ar vrea – pot vota pentru „copacul nostru”, într-un moment istoric caracterizat de confruntări simbolice între categorii sociale, de avere şi profesionale, subsumându-şi interesul şi efortul dorinţei de a sublinia importanţa atenţiei faţă de natură, promovând imaginea unui mediu sănătos şi a rezistenţei şi continuităţii acestuia în faţa asaltului noxelor de tot felul (nu în ultimul rând edilitare şi politice).
Nenumărate sunt oraşele româneşti de unde natura simbolizată de arbori magnifici a fost alungată fără drept de apel, cu drujbele, în momente de prostraţie ale comunităţilor locale.
Exista, până cu câteva luni în urmă, un copac realmente uriaş către capătul parcului municipal din Cluj, o bucurie şi o îmbărbătare pentru orice trecător… Extinderea stadionului nou-proiectat, cu încălcarea parţială a trotuarului relativ generos în acea zonă de promenadă, a rupt nu doar un ritm, ci a făcut şi din acel copac-simbol o amintire a trecutului.
Poate că lupta pentru impunerea teiului din Leliceni pe agenda interesului public românesc, fie şi privat, ar putea însemna resurecţia unui spirit civic grav ameninţat în zona solidarităţii lui naţionale şi comunitare, conducând şi către formarea unei ligi a protecţiei tuturor comorilor naturii pe care numai teoretic – şi cam iresponsabil – le avem în grijă.
